blogul cu substrat

  . . . . Știi povestea cu fluturii, nu? Fluturii din stomac care se nasc atunci când apare îndrăgosteala.  Senzația nepământeană când ești privit cu ochi plini de iubire.  Și dacă ți-aș spune că ai deja fluturii?  Fluturii sunt prima rază de lumină pe care ai văzut-o când ai deschis ochii pentru prima dată pe pământ. Tu nu ți-o amintești, dar fluturii da.  Toate parfumurile pe care le-am mirosit și le-am potrivit unui moment.  Paginile cărților pe care le-am răsfoit în soare, citind pe diagonală, cu gândul altundeva.  Curaj, nostalgie și macaroane cu brânză în bucătăria care miroase a Dero. Fluturii sunt dorurile pe care le zâmbim în noapte.   Războaiele pe care ni le purtăm smeriți, în liniște.  Ca un cumul de experiențe, trăiri și amintiri pe care le denumim ca importante și decidem să ne construim din, prin, cu, după și în ele.  Iar fluturii se recunosc. Se activează ca niște magneți.  Încep să zboare bezmetic, se caută dis...

A trecut un an de când m-am apucat de mine.  Un an de când mi-am adunat tot curajul pe care l-am găsit în ființa mea mică și l-am purtat mândră pe umeri și în brațe, pășind pe calea la care visam de mult prea mult timp.  Oficial, am terminat primul an de master, acum, după excursia la Sibiu, unde am jucat spectacolul-performance-examen Grand Hotel Danemarca în cadrul FITS și n-am cum să nu marchez momentul cu niște gânduri și foarte multe sentimente adunate în cele nouă luni de când fac asta.  Nu cred că e deloc o coincidență că durata unui an universitar (sau școlar, fie vorba între noi, dar am trecut de etapa aia așa că nu mai știu care sunt acum emoțiile clasei a șaptea) coincide cu durata unei sarcini. În special în cazul facultăților vocaționale, mi se pare o metaforă tare frumoasă dacă vei considera că cele nouă luni ale fiecărui an te formează dintr-o moleculă cu potențial în ceva desăvârșit. Ca și cum ai aceste luni pentru a acumula și a învăța și a deprinde tot c...

Dacă aș avea nouă vieți, mi-aș petrece-o pe prima dintre ele în apă.  Ca într-o încercare naivă și imperfect de umană de a prelungi cele nouă luni din placentă. M-aș plimba prin mări și în oceane, m-aș scufunda până în adâncurile lor și aș înota cu delfinii. Aș privi răsăritul și apusul cum colorează apa care mi-e casă și pe mine odată cu ea. Aș ieși pe plajă doar de frică să nu-mi cadă degetele de cât de încrețite sunt și aș dormi goală pe nisipul fierbinte. Aș mirosi a mare și a dor, aș fi mereu bronzată și mi-aș prinde scoici și flori în păr. Aș fi liberă și mi-ar fi atât de bine cu ochii înverziți de soare și pistrui.  Iar când aș simți că am înotat destul - ca și cum asta poate fi vreodată destul - m-aș îneca la miezul unei nopți cu lună plină, încercând să-mi țin ochii deschiși cât mai mult timp. Voi savura fiecare fărâmă de aer, iar când el se va termina, voi savura sufocarea pentru că astfel, nu-mi va mai fi frică. Iar cea de-a doua viață va începe.  Pe ea o voi ...

Spuneam acum câteva săptămâni că îmi amintesc clar perioade din viața mea în care visam la tot ce am acum. Că acum, acest tot s-a împlinit și nu pare să se oprească din împlinire prea curând.    Exact așa mi-au fost ultimele zece zile, care au făcut o tranziție minunată dinspre 26 – care a fost cel mai greu, dureros și zbuciumat an din viața mea de până acum, spre 27 – care se arată a fi ceva minunat; primele șapte zile din el au fost așa și nu e un secret că îmi doresc ca toate celelalte să fie aidoma. Am plecat de nebună, cu pisica ce miroase a cartofi, pe tren spre Satu Mare - prima dată pentru pisică și prima dată în ultimii mulți ani pentru mine, la vagon clasa a doua, cu 15 lei (mai ieftin decât un Uber din București în București). Am avut cea mai colorată companie; niște neni care mi-au povestit vrute și nevrute: de-ale conspirațiilor și credințelor oamenilor care votează cu AUR și cred că 5G ne-a adus corona. A fost obositor, amuzant și mi-a amintit cât de curajoasă ...

  Mi-am dorit de când mă știu să am tot ce am acum.  Am visat la casa mea - culmea, am și găsit-o în realitate, gata făcută, parcă special pentru mine. Visam la casa asta pentru că simțeam că în ea îmi voi găsi liniștea și libertatea și, în ultimă instanță, oricât de clișeic ar suna, mă voi găsi pe mine. Și exact așa am făcut.  Am visat la momentul în care mă voi trezi dimineața și pieptul nu-mi va fi greu, ochii nu-mi vor fi scăldați în lacrimi, iar umerii nu mă vor durea de la poverile altora pe care le-am luat asupra mea. Niciodată nu am fost o mare fană a Paștelui. În afară de lumina care umple străzile și casele în noaptea de înviere, nu prea mă dă pe spate nimic legat de sărbătoarea asta. Nici măcar iepurașul nu era preferatul meu.  Anul ăsta, totuși, ceva e diferit.  Mi s-au împlinit visele, am lumină cât să umplu trei orașe, iar iepurașul a fost înlocuit de cea mai dragă pisică ce miroase a cartofi.  M-am apucat de pregătiri de parcă fac ospăț pen...

Aprilia e un nume fictiv pe care l-am primit în anul 1 de la un coleg - mi-a zis că dacă aș fi o lună, aș fi aprilie. Ceea ce e frumos și poetic și puțin dulcegărie, dar eu cred că sunt mai degrabă Mai.  Poate pentru că întotdeauna am vrut (sau am fost învățată „să vreau”, că „trebuie”) să fiu mai bună, mai citită, mai deșteaptă, mai pregătită.  Până când mi-am dat seama că poate fi mai important să fiu mai liniștită, mai fericită, mai curajoasă, mai sinceră. Aprilie a fost, totuși, pentru foarte mult timp luna mea preferată.  Aici m-am îndrăgostit pentru prima dată, în clasa a noua, și credeam că nu-mi voi mai reveni n i c i o d a t ă din dragostea aia. Iată cum mi-am revenit - și din aia, și din multe altele; și cum îmi voi mai reveni!  Aici am făcut cel mai important pas din viața mea de femeie, cu încredere și fruntea sus, fiind convinsă că e cel mai bun lucru din lume. Iată cum nu mai sunt, dar nici nu regret pentru că știu că viața mea ar fi fost foarte diferit...

  Perioada mea preferată din an e aici.  Dintre toate anotimpurile - cu toate că într-un fel, le iubesc în egală măsură - primăvara a fost dintotdeauna specială pentru mine. Poate pentru că m-am născut în ea, sau poate pentru că oricât de crocant ar fi mirosul iernii, nu se poate compara cu cel al ploilor din martie. Poate pentru că revine soarele cu putere și căldură sau pentru că melancolia de toamnă nu mi s-a potrivit niciodată prea bine. Poate pentru că, deși iubesc marea și vara și aș putea să fiu foarte mulțumită pe o insulă cu o furgonetă în care să prepar paste cu creveți și să vând bere la suprapreț, mi-ar lipsi emoția noului început. Da, știu, treaba asta cu renașterea și noul început e fumată să răsfumată… O auzim în fiecare an, de la felicitările cu lalele primite de 1 și 8 martie, până la pozele cu iepurași și ouă colorate de Paști care ne urează diverse bucurii „odată cu renașterea naturii”.  Totuși, e ceva acolo. O re- ceva se întâmplă; cel puțin în mine....