Perioada mea preferată din an e aici.
Dintre toate anotimpurile - cu toate că într-un fel, le iubesc în egală măsură - primăvara a fost dintotdeauna specială pentru mine. Poate pentru că m-am născut în ea, sau poate pentru că oricât de crocant ar fi mirosul iernii, nu se poate compara cu cel al ploilor din martie. Poate pentru că revine soarele cu putere și căldură sau pentru că melancolia de toamnă nu mi s-a potrivit niciodată prea bine. Poate pentru că, deși iubesc marea și vara și aș putea să fiu foarte mulțumită pe o insulă cu o furgonetă în care să prepar paste cu creveți și să vând bere la suprapreț, mi-ar lipsi emoția noului început.
Da, știu, treaba asta cu renașterea și noul început e fumată să răsfumată… O auzim în fiecare an, de la felicitările cu lalele primite de 1 și 8 martie, până la pozele cu iepurași și ouă colorate de Paști care ne urează diverse bucurii „odată cu renașterea naturii”.
Totuși, e ceva acolo. O re- ceva se întâmplă; cel puțin în mine.
Sunt 13 zile de când a venit primăvara. Număr magic și norocos - vă zic eu :)
A început anevoios, timid și cam pe nesimțite. Cred că 1 martie a fost ultima zi în care m-am simțit nașpa. Și va rămâne ultima zi în care m-am simțit nașpa pentru mult timp. Nu știu cum și de ce și mi-e frică să caut prea adânc - poate sperii sentimentul și dispare peste noapte (așa cum dispar băieții ăia buni când începi să povestești despre ei, parcă te simt bucuroasă și zic „haha, nu” haha).
Mi-am umplut majoritatea acestor zile cu întâlniri absolut miraculoase, alături de colegii mei și absolut cel mai minunat profesor pe care l-am avut vreodată în viața asta. Care te învață fără să facă pe deșteptul (deși este! vai, cât este!), care e în același timp tatăl de care nu știai că ai nevoie, cel mai bun prieten, cel mai onest coleg și cel mai modest bărbat. Care e tiran - cum îi place să se autointituleze, dar e o tiranie specială care te scoate din zona de confort și te aduce acasă, la tine. Care glumește și face bășcălie de tine, de el și de toată lumea asta fandosită. Care inserează parabole și amintiri în fiecare curs - parabole și amintiri din care, dacă ești puțin deștept, înțelegi atât de multe despre tine. Care te privește și vede tot ce crezi tu că ascunzi, dar nu bravează cu asta, te lasă în pace să crezi că ascunzi și zâmbește satisfăcut când descoperi singur.
Aș putea sta cel puțin jumătate de viață să-l ascult și să zâmbesc alături de el - în cealaltă jumătate aș vrea să pun în aplicare ce m-a învățat.
Când nu sunt la întâlnirile miraculoase, îmi umplu timpul cu lucruri care (cred și sper) îmi fac bine mie, cu mine, pentru mine.
Mi-am făcut o rutină din a mă antrena la bară - pentru că da, stelele (și mama) s-au aliniat și am reușit în sfârșit să-mi aduc Biserica acasă.
Am fost la primul meu casting. Nu l-am luat, dar am fost acolo și am dansat pe scena aia ca și cum viața mea depindea de asta - cred că abia aste e cu adevărat important: să faci ce faci ca și cum viața ta depinde de acel lucru.
Mă gândesc mult și cu dor la câțiva oameni, iertându-i puțin în fiecare zi pentru că nu au avut curaj să rămână. Am înțeles, într-un final, că a-i ierta nu e despre sau pentru ei. E întru totul pentru mine, despre cine sunt - și când uit îmi amintește pusu - și despre cum nu am nevoie de resentimente ca să mă tragă înapoi.
Dau afară oameni din viața mea fără milă - cum spuneam mai sus, lucruri care îmi fac bine mie, cu mine, pentru mine. Iar pe lângă asta, intențiile lor îmi sunt atât de clare, atât de repede, încât odată ce m-am plictisit să mă uit (aparent) confuză la ei cum încearcă să mă păcălească - așa cum fac și cu puștii de la afterschool, doar că ăia au 6-9 ani și mai înțeleg de ce și-o ard așa - le fac vânt și le zic pusi pa.
Mă bucur de pisica ce miroase a cartofi pentru că a devenit foarte lipicioasă în ultima vreme, și am mai realizat și că împlinește CINCI ANI în câteva luni, deci cam jumătate din timpul nostru împreună s-a dus - deși îi și îmi doresc să trăiască cel puțin încă de cinci ori pe atât.
Zâmbesc ca proasta de fiecare dată când ies din bloc pentru că au început să înflorească copacii din curte, pe jos sunt petale, miroase a flori și e ceva absolut magic în combinația asta, ceva ce îmi face sufletul să vibreze.
Am avut poate cel mai frumos moment cu un necunoscut de când m-am mutat la București: alergam spre tramvai si eram cât pe ce să-l pierd, dar am avut o secundă de contact vizual cu vatman…ița (?) și am știut că mă va aștepta. Și m-a așteptat. A ținut un întreg tramvai pentru mine. Lumea are nevoie de mai mulți oameni ca ea.
Aș minți dacă aș spune că nu am și seri în care m-aș culcuși în niște brațe.
Dar aș minți și dacă aș spune că brațele alea pot fi alt fel decât sincere și iubite.
Se zice că ele apar când te aștepți mai puțin.
Păi nu mă aștept. Uite-mă cum nu mă aștept.
Dar până atunci, să miroasă a soare și flori, să mă iubesc cu pisica și să am întâlniri miraculoase.
Lucrul acesta poate fi de ajuns.
Comentarii
Trimiteți un comentariu