blogul cu substrat

Obișnuiam să scriu cu orele.  Mă așezam în fața calculatorului și mă pierdeam printre tastele lui.  Trăiam vieți paralele mai ceva ca cel mai dăruit actor și inventam universuri la care Elon Musk nici nu visează.  Apoi mergeam grăbită la mama să-i spun „vrei să-ți citesc ce am scris?”.  Iar ea voia. Mereu.  Ne așezam amândouă pe canapea și turuiam bucuroasă tot ce mi-am povestit în minte și-n literă.  Iar ea lăcrima. Mereu.  Puțin încurcată de maturitatea gândurilor mele, puțin mândră de felul în care le știu traduce în cuvânt, puțin emoționată de mărturisirile pe care i le făceam indirect.  Am crescut printre muze. Le-am simțit fâlfâitul ușor al aripilor când intrau pe geam, odată cu primele raze ale dimineții, iar dorul mă gâtuia imediat ce le simțeam plecate. Am învățat cum să mă port cu ele; cum să le chem timid sau să le alung mânios - când credeam că nu-mi ajung. Am deslușit taina chemării lor, ca pe o rugăciune pe care o inventezi, tu pentru tine , și o păstrezi cu sfințenie toa

Bună dimineața, fată! Știu, încă nu te-ai trezit. Dar eu m-am trezit la 04:31. Poate pentru că am adormit pe la 22, poate pentru că mi-am dorit sau poate pentru că „așa a fost să fie”; fără să-mi dau seama, până nu mi-a arătat Facebook, „în această zi acum 2 ani” făceam exact același lucru. N-aveam somn și ieșeam în Cișmigiu să beau o cafea și să scriu - chiar cred că ar trebui să fac asta mai des! Vezi tu, pe cât de mult urăști să te trezești acum devreme, pe atât de mult îți vei dori să faci asta mai încolo. E ceva foarte liniștitor între orele 7 și 9 dimineața. Orașul încă freamătă a somn, oameni pe străzi nu prea găsești - iar cei pe care îi găsești aleargă cu căștile în urechi sau plimbă căței, așa că pot doar să adauge la liniștea ta, iar aerul e … cum spuneam acum 2 ani, crocant.  Așadar, chiar dacă tu încă dormi, am să te iau cu mine-n gând, la cafea în Cișmigiu.  Aseară îmi propusesem să ies la alergat. Întâmplarea a făcut să fie nevoie să alerg puțin, tot aseară, grăbindu-mă

Draga mea dragă, în seara asta te-am pomenit mult. Mâine e 8 martie, iar eu am reușit, din nou, după doi ani de zile, sa fac o boacănă pe care tu în toți anii de jucat pe garaje și alergat roată blocul n-ai reușit.  Sunt acum niște chestii, trotinete electrice se numesc. Pe vremea aia nu erau nici măcar trotinete analog, mecanice (?) …prea multe, așa că n-ai de unde să le știi.  Mă rog, și îmi place mie mult să mă dau cu astea pentru că sunt și ieftine și rapide și le găsești prin tot orașul. Ei, acum doi ani am căzut și mi-am spart bărbia. Ieri am căzut iar și mi-am spart tibia. Sună mai rău decât este, dar totuși, în seara asta, e rău.  E rău pentru că mă simt mică-mică, poate chiar mai mică decât tine.  De fiecare dată când corpul meu pățește ceva, mă gândesc la tine și la ce treabă grozavă ai făcut protejându-l în toți anii în care era predispus la fel de fel de trăznăi. Chiar ai fost un copil bun!  Pe lângă că sunt mică-mică, mai sunt și singur..ică. 🙂 Iar asta mă sperie mai tare

Copil frumos, iar plângi? Ce s-a mai întâmplat de data asta? Cine ți-a călcat pe suflețel?  E a doua oară când vorbim în două săptămâni și de data asta sunt sigură că eu te-am căutat! Mi-am dat seama că o fac, mai nou, atât de des, pentru că îmi lipsești tare.  Mi-ar plăcea să pot să te las afară mai mult, dar crede-mă când îți spun, lumea nu mai e așa cum o știai tu. Și în plus, îmi plac mult conversațiile noastre private - mă liniștesc. Azi aș vrea să vorbim despre dragostea ta. Dragostea noastră.  Ceea ce ai simțit atunci când ai luat cățeii ăia din spatele blocului și i-ai dus la mama în casă, să-i îngrijiți și să-i salvați… lacrimile pe care le-ai plâns când Moș Crăciun ți-a scris că se „pensionează”… amintirea încețoșată, dar extraordinar de prezentă cu bunica și baloanele… dragoste! Momente ca astea construiesc baza a ceea ce mai târziu vei manifesta, la rândul tău, față de alți oameni. Pe cel mai important și constant îl ai deja - îți face sandwich-uri cu fețe din ketchup în bu