blogul cu substrat

A fost odată ca niciodată, o fetiță ce trăia într-o lume de vis.  O fetiță care credea că viața e un miraj nesfârșit, în care lucrurile merg întotdeauna spre bine.  Fetița care credea că tot ce faci vine înapoi spre tine înzecit, așa cum se spune din bătrâni. Care credea vorbele din bătrâni, pildele, îndemnurile.  Credea într-o înțelepciune rudimentară pe care n-ai cum s-o cunoști când ești atât de proaspăt. Și în oamenii care sunt, prin excelență, buni; doar trebuie găsită calea către asta. Apoi fetița a crescut puțin și a început să creadă lucruri despre sine. Despre cum trebuie să fie pentru ceilalți.   Credea că exagerează uneori cu ceea ce simte și că își exprimă prea visceral trăirile.  Credea că trebuie mereu să corespundă. Să se încadreze în normele și așteptările celui de lângă ea pentru a putea avea valoare în ochii lui. Apoi au apărut fricile, rușinea; simțul penibilului s-a ascuțit până dincolo de paroxism. Îi venea din ce în ce mai greu să spună lucrurile pe care le crede