liberosis

A fost odată ca niciodată, o fetiță ce trăia într-o lume de vis. 

O fetiță care credea că viața e un miraj nesfârșit, în care lucrurile merg întotdeauna spre bine. 

Fetița care credea că tot ce faci vine înapoi spre tine înzecit, așa cum se spune din bătrâni.

Care credea vorbele din bătrâni, pildele, îndemnurile. 

Credea într-o înțelepciune rudimentară pe care n-ai cum s-o cunoști când ești atât de proaspăt.

Și în oamenii care sunt, prin excelență, buni; doar trebuie găsită calea către asta.

Apoi fetița a crescut puțin și a început să creadă lucruri despre sine. Despre cum trebuie să fie pentru ceilalți.

 

Credea că exagerează uneori cu ceea ce simte și că își exprimă prea visceral trăirile. 

Credea că trebuie mereu să corespundă. Să se încadreze în normele și așteptările celui de lângă ea pentru a putea avea valoare în ochii lui.

Apoi au apărut fricile, rușinea; simțul penibilului s-a ascuțit până dincolo de paroxism. Îi venea din ce în ce mai greu să spună lucrurile pe care le credea cu adevărat, pentru că asta o putea face nepotrivită, nenecesară sau neplăcută.  

Trebuia să-i placă aceleași lucruri, să aibă aceleași preocupări, să muncească la fel de mult - ba nu; mai mult! -, să aibă rezultate la fel de bune, să fie, practic, oglindirea celuilalt. 

Dar a uitat de oglindirea sa.

A uitat de fetița mică și cârlionțată care n-a fost luată în brațe suficient de des și suficient de strâns. Fetița căreia i s-au pus în spate dureri și frici prea mari pentru ea. 

Strivitoare. 

Fetița care s-a întrebat mereu de ce nu a fost suficient de valoroasă pentru ca tati să rămână. Sau de ce a trebuit ea să plângă lacrimile lui mami. Fetița care voia să se facă doctor pentru că îi plăcea ideea de a salva oameni. 

Fetița pe care n-a salvat-o nimeni. 

Fetița cu care nimeni nu s-a luptat când zidurile au început să se construiască singure. Fetița căreia nimeni nu i-a aruncat măcar un fir de ață peste zid.

Fetița care a fost și soț, și tată, și mamă și fetiță și căreia i s-a spus că e ok să fie toate astea. Că toate astea pot fi cuprinse într-un suflet atât de mic și îl vor încăpea perfect. 

N-au încăput, să știți! 

Și nu doar că n-au încăput, dar de la un moment dat, s-ar putea să fi dat pe afară.

Iar pentru că fetița nu a fost ținută în brațe suficient de des și suficient de strâns, nu a știut, la rândul ei, nici cum să le strângă suficient de repede și suficient de strâns.

Și fetița ar avea o întrebare, acum că a ajuns om mare, pentru oamenii mari dinaintea ei..

V-ați gândit? Ați crezut vreo secundă că s-ar putea ca asta să se întâmple din cauză că ați tratat un copil ca și cum ar fi fost adult? Ați considerat vreo secundă că afirmațiile pe care le-ați făcut cu atâta mândrie, prin care îi spuneați fetiței „tu ai trăit deja, ești bătrână!” trebuiau mai degrabă să vă îngrijoreze decât să vă bucure? 

Nu. Nu ați considerat.

Mereu ați considerat despre acest copil că e al vostru, că vi se cuvine. Că este un fel de prelungire a voastră în lume, o pârtie care vă va face să vă simțiți împliniți, compleți și complecși ca adulți. Oameni mari desăvârșiți! Nu ați ezitat vreo secundă să puneți pe umerii fetiței ceea ce trebuia să învățați singuri să gestionați. 

Fetița a devenit atât de repede „despre alții” încât nici nu a știut vreodată că poate să fie „despre ea”. Ați jonglat-o pe rând, transformând-o din „copilul vedetă” în „copilul artist” în „mica scriitoare” sau „copilul cu minte de adult” considerând că asta va fi suficient pentru când va ajunge adult pe bune. 

N-a fost. 

Și nu doar că n-a fost suficient, a fost, din nou, strivitor.

Acum, fetița a ajuns adult și crede toate lucrurile greșite și înfricoșătoare de mai sus. 

Iar ele nu sunt înfricoșătoare pentru că provoacă vise urâte. 

Sunt înfricoșătoare pentru că nu par să aibă vreo rezolvare. 

Fetița nu o știe și nici nu are dosarul în care s-o caute. 

Așteaptă doar să fie strânsă în brațe suficient de tare încât, poate, la un moment dat, toate piesele ei se vor așeza la loc și va putea, într-un final, să se reapuce de viața asta grozavă ce i s-a promis.

Înțelegând, acum, că deși părinții fac tot ce pot și știu pentru noi, uneori, asta poate să nu fie suficient.