blogul cu substrat

Ieri am fost la o expoziție.  Îmi place să merg la expoziții pentru că mă fac să mă simt deșteaptă și interesantă. Îmi place mirosul din muzee și galerii, îmi place să mă pierd minute în șir în fața pânzelor și să fabulez pe marginea subtilităților de tipul „ce a vrut autorul să spună?”. Îmi place pentru că am crescut în și prin ele și mi-a luat cam 20 de ani să înțeleg cu adevărat cât de șmechere sunt expozițiile.  Ieri nu m-am simțit nici interesantă, nici deșteaptă.  Ieri am ieșit din sera sufocantă ce a devenit Bucureștiul în ultima săptămână și am intrat într-o atmosferă bacoviană, pe ritmuri împletite de arme, strigăte și lovituri, în universul fatidic și dezolant creat de Eugen Raportoru , la MȚR. Eugen Raportoru este un artist plastic de etnie rromă care a (re)creat în sălile Tancred atmosfera înmărmuritoare a genocidului pe care „oamenii săi” - cum tutelar îi numește, l-au simțit pe propriile piei.  Când ajungi la etaj, te întâmpină un roll-up alb, ca un soi de manual de folos

Am avut un blog acum foarte mulți ani.  Să tot fie vreo opt de atunci. L-am început la insistențele oamenilor care spuneau că scriu bine, că am ceva de spus, că suprind prin maturitate și spirit analitic la o vârstă atât de fragedă.  I-am ascultat și mi-am făcut un blog.  Se numea „roșu, alb și negru” și îl iubeam tare.  Apoi am plecat la facultate, m-am mutat de acasă și încet încet, relația noastră s-a răcit până s-a rupt de tot. O vreme l-am mai vizitat din umbră, recitind cu drag și dor ce aveam pe acolo.  Întotdeauna mi-a plăcut să scriu. Am simțit că îmi iese întotdeauna și chiar cred că „m-am scos” de câteva ori prin discurs. Fie că vorbim despre o replică îmbibată de diplomație, o urare la ceas aniversar sau documente word scrise cu patimă și patos și trimise feților frumoși din viața mea, scrisul a fost întotdeauna într-o formă sau alta prezent și constant în viața mea.  Azi-dimineață, s-a întâmplat ceva.  M-a vizitat un gând căruia i-am mai servit biscuiți și cafea, dar de fi