Treceți la conținutul principal

gelem, gelem, samudaripen

Ieri am fost la o expoziție. 

Îmi place să merg la expoziții pentru că mă fac să mă simt deșteaptă și interesantă. Îmi place mirosul din muzee și galerii, îmi place să mă pierd minute în șir în fața pânzelor și să fabulez pe marginea subtilităților de tipul „ce a vrut autorul să spună?”. Îmi place pentru că am crescut în și prin ele și mi-a luat cam 20 de ani să înțeleg cu adevărat cât de șmechere sunt expozițiile. 


Ieri nu m-am simțit nici interesantă, nici deșteaptă. 

Ieri am ieșit din sera sufocantă ce a devenit Bucureștiul în ultima săptămână și am intrat într-o atmosferă bacoviană, pe ritmuri împletite de arme, strigăte și lovituri, în universul fatidic și dezolant creat de Eugen Raportoru, la MȚR.


Eugen Raportoru este un artist plastic de etnie rromă care a (re)creat în sălile Tancred atmosfera înmărmuritoare a genocidului pe care „oamenii săi” - cum tutelar îi numește, l-au simțit pe propriile piei. 


Când ajungi la etaj, te întâmpină un roll-up alb, ca un soi de manual de folosință a ceea ce urmează să vezi, auzi, simți. Nu-i acorzi prea mare importanță și intrii în săli, așteptându-te la o expoziție clasică, pereți albi și lucrări reușite. 


Dar te lovește întunericul. 


Te lovesc sunetele cărora nu le găsești imediat sursa. 


Te lovește greutatea crucilor de pe pereți. 


Te sufocă jugul expus ca un martor tăcut. 


Te sufocă pământul uscat din care „răsar” ultimele obiecte și florile uscate de atâta durere. 


Te-ar putea arde, dacă ar fi mai cald, chiar și aerul pe care îl respiri. Dar el s-a răcit complementar temei din expoziție, și îți dă, mai degrabă, fiori reci pe șira spinării. 





Am reușit, ca umanitate, să ne adjudecăm unele dintre cele mai odioase fapte asupra animalelor, a planetei și, cel mai rău, a semenilor noștri. Am reușit să pierdem dumnezeirea pe care o invocăm cu atâta patos (acum și pe internet!) tocmai prin felul în care ne-o însușim ca armă.


Dar acest text nu e despre asta. 


Acest text e despre o expoziție minunată, un artist care chiar știe să-ți ofere o experiență completă și bucuria întâlnirii de pe simeze. 


Mulțumesc!





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

tot ce știu despre iubire

  Există iubiri.  Și apoi există Iubiri.  Nu am mai scris inspirată de cineva de ani buni. Nu inspirată-bun.  Nu am mai găsit puterea, dorința sau poezia în oamenii din jurul meu.  Oamenii pe care am ales să-i iubesc și care au ales să nu.  Cred că am fost prea sufocată, pentru prea mult timp de ceea ce a trebuit să fiu pentru ei,  crezând cu toată ființa că asta îi va  vindeca  ajuta i n s p i r a dar oamenii nu pot fi vindecați, ajutați, inspirați atunci când ei nu vor.  Apoi a apărut.  Ca o primăvară a vieții mele, într-o primăvară a vieții mele.  Fără așteptări, fără întrebări, fără griji și temeri că aș putea fi și simți prea mult.  M-a privit cum nici un alt bărbat nu m-a privit. M-a simțit cum nimeni nu m-a simțit.  Mi-a arătat că Iubirea nu îți crește adrenalina, ci îți relaxează umerii.  Atât de normal, natural și firesc încât n-am putut să nu cad.  Am căzut pradă ochilor care au văzut dincolo de zi...

furtuna

Afară e furtună - cald, dar furtună.  Mi-am dat seama că așa e și în mine.  Am vrut să scriu asta pentru că mi s-a părut frumos și n-am vrut să uit.  Și dacă tot sunt aici și n-am mai scris demult, aș putea să scriu puțin.  Ce să scriu?  Habar n-am.  Hai să-ți zic ce am mai făcut de când n-am vorbit.  De când n-am mai vorbit e cam demult, pentru că am fost prinsă de/cu/în diverse lucruri și din câte pot să-mi amintesc, ultima dată când am vorbit pierdeam pe cineva drag tare și îmi plângeam dorul pe aici.  Sunt peste trei luni de atunci și s-au simțit cât trei vieți.  A fost ziua noastră. A trecut 27, a venit 28.  Nu-mi place.  Ca număr, vreau să zic. Cu toate că sunt, probabil, cel mai străin-de-numere om de pe lumea asta - că nu mi-a plăcut matematica, nu înțeleg mai departe de fracții nimic și am mai fost și la profil uman în liceu - îmi plac numerele. Îmi place să le atribui semnificații, să decid că o vârstă e mai frumoasă decât...

dacă ieri eram Dumnezeu

Dacă ieri eram Dumnezeu aș fi fost foarte departe de ceea ce ar trebui să fie un Dumnezeu.  Dacă ieri eram Dumnezeu aș fi fost egoistă și aș fi dat o lege prin care din familiile care sunt deja foarte mici nu mai trebuie să moară nimeni.  Dacă ieri eram Dumnezeu trimiteam un miracol într-un mic oraș de munte și o speranță nemărginită în inimi din toate colțurile țării.  Dar ieri nu am fost Dumnezeu, iar azi sunt o fetiță singură și tristă, o nepoată îndoliată și un om revoltat și nemulțumit care nu înțelege de ce oamenii pe care îi iubește continuă să dispară.  Obișnuiam să cred despre mine că mă descurc bine cu moartea - că o știu gestiona și pentru că multă vreme nu m-a afectat așa cum vedeam că se întâmplă în jur, voi reuși să-mi țin puterea și să rămân implacabilă în fața ei.  Totuși, a apărut această conștientizare dureroasă a greutății pierderilor pentru care nu eram pregătită și care îmi sfâșie inima din piept mai mult și mai mult de la moarte la moarte....