pelerinaj

Spuneam acum câteva săptămâni că îmi amintesc clar perioade din viața mea în care visam la tot ce am acum. Că acum, acest tot s-a împlinit și nu pare să se oprească din împlinire prea curând.   Exact așa mi-au fost ultimele zece zile, care au făcut o tranziție minunată dinspre 26 – care a fost cel mai greu, dureros și zbuciumat an din viața mea de până acum, spre 27 – care se arată a fi ceva minunat; primele șapte zile din el au fost așa și nu e un secret că îmi doresc ca toate celelalte să fie aidoma.

Am plecat de nebună, cu pisica ce miroase a cartofi, pe tren spre Satu Mare - prima dată pentru pisică și prima dată în ultimii mulți ani pentru mine, la vagon clasa a doua, cu 15 lei (mai ieftin decât un Uber din București în București). Am avut cea mai colorată companie; niște neni care mi-au povestit vrute și nevrute: de-ale conspirațiilor și credințelor oamenilor care votează cu AUR și cred că 5G ne-a adus corona. A fost obositor, amuzant și mi-a amintit cât de curajoasă (sau inconștientă?) sunt.

Am ajuns la mama mea care m-a așteptat cu bujori în gară (și în obrăjori) și m-a îmbrățișat cu toată dragostea pe care n-a avut ocazia să mi-o ofere în lunile astea de când nu ne-am văzut. M-am întors în casa care m-a crescut și am simțit-o cum n-am mai simțit-o demult - pentru că n-am avut loc de toate simțămintele pe care le-am împrăștiat iresponsabil, dar cu o foarte mare răspundere în oameni lipsiți de răspunsuri, cărora am vrut să le dăruiesc fiecare colțișor al vieții mele, neînțelegând că ei ar putea să nu-și dorească asta. N-am dormit vreo 36 de ore și nici n-am simțit că aș fi avut nevoie – aveam atât de multe lucruri noi și speciale de simțit încât somnul nu-și avea locul. Am mâncat supă făcută de mama, am mers la muzeu să mă minunez de Micul Prinț pe care de 29 de ani îl ridică pe aripi de iubire și apoi ne-am plimbat pe noua pasarelă pietonală din Satu Mare – șmecher, niște bani pentru cultură n-aveți? După care am gătit pentru ziua mea, pentru că am vrut să fac asta pentru oamenii mei dragi – știți deja, dacă ați mai fost pe aici, că e unul dintre cele mai sincere și frumoase moduri pe care le-am găsit pentru a-mi exprima iubirea. Iar prima mea zi de pelerinaj s-a terminat cu un pahar de vin și bârfe între fete (cum altfel?) și apoi am adormit instant ca ness-ul, mângâiată cum mi-era dor să fiu.

A doua zi am făcut unul dintre lucrurile mele preferate din preajma zilei mele de naștere – panotarea expoziției. Nu am cuvintele potrivite să exprim cât entuziasm și bucurie naște în mine acțiunea asta, deși în ultimii ani am ajuns cam pe final. Totuși, la timp ca să-mi așez sufletul pe pereți, să mă întâlnesc cu oameni dragi și să mănânc cea mai bună pizza (cu ananas, da, lăsați-mă în pace!). Apoi am mers acasă unde mama s-a ascuns să-mi facă tort (da, știu că face asta mereu în 13 mai, dar surpriza e în forma tortului, nu în existența lui) sau mai bine zis, să-mi construiască o planetă doar a mea, iar eu i-am oferit timpul și spațiul să facă asta mergând să caut accesorii de bucătărie pe care eu le consider importante și despre care ea spune că nu-i trebuiesc.

Iar apoi a fost ziua mea. Ziua mea care a fost din cale-afară de specială și frumoasă și bogată și pentru care sunt atât de recunoscătoare încât chiar și după o săptămână mă sufocă emoțiile și mi se ridică părul pe mine când îmi amintesc cât de iubită și prețuită m-am simțit. M-am trezit alintată în cadouri, am luat prânzul cu oamenii mei dragi, m-am făcut frumușică și am mers la expoziția cu care îmi împart aniversarea de 27 de ani. Sau mai bine zis care mi-a oferit aniversarea acum 27 de ani. Sau mai bine zis, căreia i-am furat aniversarea acum 27 de ani. Iar aici am primit atâtea brațe calde, atâția pupici apăsați și atâtea cuvinte mângâietoare încât îmi ajung pentru mult, mult timp de acum încolo. Am filmat, am fotografiat, m-am bucurat și am plecat de la expoziție cu o mașină plină de flori, o mașină plină de oameni dragi și ne-am adunat în casa noastră care-i mică, dar poate adăposti oricâte suflete vor să-i calce pragul – pentru că oamenii buni încap oriunde.

Și pentru că 27 nu e o vârstă care să determine în vreun fel maturitatea mea financiară, a doua zi am mers prin oraș și mi-am cumpărat fix tot ce mi-am dorit – pentru că am putut în sfârșit să fac asta, pentru că niște oameni darnici s-au îngrijit de asta și pentru că, sincer, merit.

Iar apoi m-am apucat de ceea ce, previzibil am numit, proiectul casa mamei și mi-am împărțit imaturitatea financiară în diverse lucrușoare pe care, din nou, eu le consider necesare, iar mama zice că nu-i trebuiesc. Ne-am și mârâit un pic pe subiect, pentru că ea nu știe să primească, iar eu nu știu să tac.

M-am îngrijit de mine, de sănătatea și frumusețea mea în activități de domnișoară – pentru că cred că e un lucru necesar și bun care spune despre tine cât de mult te iubești și prețuiești.

M-am bucurat de pisica ce miroase a cartofi (care e pisic și a împlinit 5 ani și e cel mai cuminte tovarăș de călătorie) și de pisica grasă a mamei care ne mârâie pentru că nu știe că noi o iubim și o vizităm de drag, nu ca să-I invadăm teritoriul.

Am fost la Noaptea muzeelor pentru că, în sfârșit, am ajuns într-un moment în care mă interesează, îmi face plăcere și am timp și spațiu pentru lucrurile care contează pentru mine. Unde m-am îmbrățișat iar cu oameni importanți cărora am putut să le spun cu toată sinceritatea și lumina din mine că „sunt bine!”, pentru că am văzut că ochii lor căutau binele din mine. Unde mamei i s-a organizat o „felicitare-surpriză” și am văzut-o emoționată, iar pe mine m-am văzut mândră. Și mândră am tot fost de aici încolo pentru că se apropia deja cu pași repezi ziua ei, pe care m-a sunat acum câteva luni și mi-a spus că „nu o pot sărbători altfel decât cu o expoziție, pentru că așa știu eu să mă iubesc cel mai tare!” (MÂNDRĂ DE TINE, MAMO!)

I-am făcut tort (mai zic de ce? de drag!) și am experimentat cu niște creme noi care au ieșit – cum altfel? – senzațional, iar apoi am mers la tiatru unde, total nediscutat, m-am reîntâlnit cu foști colegi din facultate și pentru câteva zeci de minute m-am simțit exact ca la Cluj. I-am îmbrățișat cu drag și dor și m-am bucurat de ei ca de o pâine caldă.

Apoi a venit ziua mamei și am iubit fiecare secundă din ea (și din zi, și din mamă), am simțit că nu-mi încap în piele de mândrie și emoție, mai ales văzând (desi știam și mă așteptam, dar efectul e deosebit când chiar se întâmplă) câți oameni au venit să o felicite și să-i fie alături. Am citit ceva scris de mine pentru ea, mi-am ridicat nasul din telefon și am văzut zeci de ochi (de mame și nu numai) înlăcrimați și atunci am știut că ceva fac bine CUCUvintele astea. Deși n-ar fi trebuit, am primit și eu laude și felicitări și am simțit că i-am furat puțin de aniversare, dar m-a liniștit imediat spunându-mi că e mai bucuroasă de ele, decât ar fi de oricâte felicitări ce îi sunt destinate în exclusivitate.                          

Cum sunt mamele astea, ne-ar oferi și aniversările lor dacă ar putea!                                                   

Și iar am plecat cu o mașină plină de flori. Și iar o mașină plină de oameni dragi. Și pe seară am mers și am făcut un ritual pe care am început să-l îndrăgesc din ce în ce mai tare: am dus parte din buchetele primite la Biserică, în liniștea nopții, ținându-ne de mână, și preț de câteva minute am fost doar noi, parfumul florilor și lumina lumânărilor – și n-aș da amintirea asta pe nimic!

Apoi a fost din nou ziua mea, azi, de sf. Constantin și Elena – promit că asta e ultima (până la 1 iunie când e ziua noastră, a tuturor) și am petrecut-o și pe asta frumos și plină de drag, alături de cea mai dragă a mea, până când a trebuit să plec.                                                                                                  

Și am plecat cum n-am mai plecat niciodată până acum – de regulă mă țin tare și o cert pe mama când văd că ochii i se inundă. M-am ținut tare și acum, dar când m-am văzut urcată în tren și ea pe peron făcându-mi o ultimă fotografie, am simțit că mă sufoc de dor și dragoste și am plâns. Și am plâns mult și cald și bun și drag pentru că sunt infinit de recunoascătoare pentru zilele astea pe care le-am petrecut acasă, cu oamenii mei dragi și prețioși cărora am putut, după foarte mulți ani, să le ofer tot timpul și atenția mea.  

Acum sunt în tren, am un compartiment doar al meu (după ce primele patru ore am avut un coleg nu tocmai plăcut dar care mi-a fost lecție bună), țin pisica ce miroase a cartofi în brațe și scriu acest text lung, incoerent și poate redundant pe alocuri, dar simt că dacă nu vărs undeva din bucuria acestor zile, ea m-ar putea sufoca cu adevărat – și unde altundeva să o vărs, dacă nu în cuvinte?

Mi s-au mai întâmplat multe zilele astea. Pe unele vreau să le țin secrete, pe unele poate nu le-am cuprins aici pentru că nu respir de când am pus degetele pe taste, pe altele vi le voi povesti în niște clipuri ce urmează să apară foarte curând.                                                                                              

Dar am vrut să marchez în cuvinte haotice, repetitive și dezordonate bucuria asta, pentru că a fost, cu adevărat, un pelerinaj extraordinar care m-a făcut recunoscătoare (sigur am mai zis asta), fericită (și asta) și pentru care vreau să mulțumesc oamenilor care au fost prezenți în el cu o vorbă, o privire sau o îmbrățișare.

Vă cuprind pe toți!                                                                                                                        Mulțumesc!