Știi sentimentul ăla când ajungi acasă după o vacanță lungă, poate nu cea mai reușită, în care aproape ai uitat ce culoare au draperiile tale? Sau după o zi de muncă grea și obositoare, în care tot ce ți-ai imaginat e că te bagi sub plapumă și te ascunzi de lumea rea? Când ajungi într-un final acasă și lumea se liniștește, tu poți să respiri din nou în ritmul tău și tot ceea ce nu avea prea mult sens sau farmec până de curând, devine de-a dreptul confortabil. Așa m-am simțit eu azi. Așa am să mă simt de acum înainte. Pentru că am ajuns acasă. Doar că draperiile casei mele sunt cortine și eu n-am voie să mă ascund de lume - dimpotrivă, trebuie să îi arăt tot ce am și să stau dreaptă în fața ei. Liniștea e în mine, respirația mi-e cea mai bună armă, iar casa mea e oriunde, peste tot și nicăieri în același timp. Mi-am privit colegii de la actorie, cât am fost studentă la regie, cu admirație și invidie în egală măsură - pentru că făceau lucrul acela pe care eu nu aveam curaj să-l fac ș
eu, când scriu, sunt cea mai bună versiune a mea.