acasă

Știi sentimentul ăla când ajungi acasă după o vacanță lungă, poate nu cea mai reușită, în care aproape ai uitat ce culoare au draperiile tale? Sau după o zi de muncă grea și obositoare, în care tot ce ți-ai imaginat e că te bagi sub plapumă și te ascunzi de lumea rea?

Când ajungi într-un final acasă și lumea se liniștește, tu poți să respiri din nou în ritmul tău și tot ceea ce nu avea prea mult sens sau farmec până de curând, devine de-a dreptul confortabil.

Așa m-am simțit eu azi.
Așa am să mă simt de acum înainte. 

Pentru că am ajuns acasă.

 

Doar că draperiile casei mele sunt cortine și eu n-am voie să mă ascund de lume - dimpotrivă, trebuie să îi arăt tot ce am și să stau dreaptă în fața ei. Liniștea e în mine, respirația mi-e cea mai bună armă, iar casa mea e oriunde, peste tot și nicăieri în același timp.

Mi-am privit colegii de la actorie, cât am fost studentă la regie, cu admirație și invidie în egală măsură - pentru că făceau lucrul acela pe care eu nu aveam curaj să-l fac și pentru că făceau lucrul acela pe care eu nu aveam curaj să-l fac. 

Îmi doream să am și eu legătura aceea cu un grup de oameni. Îmi doream să aparțin. Să simt că există un spațiu sigur de creație în care greșim împreună și creștem împreună. Să simt că fac bine ceea ce fac și sunt unde trebuie să fiu. Că sunt privită într-un fel admirativ și apreciativ. Că sunt privită. 

Și am fost. 

Aparțin. 

Simt.

De ce sunt atât de sigură?

 

Nu pot să-mi cobor colțurile gurii. 

N-am stare. Abia aștept să fie mâine. 

Nu vreau timp liber - pentru prima dată în foarte mult timp nu mă mai interesează să-mi învârt programul de așa natură încât să fac loc pentru întâlniri, întrevederi și cafele. Am două lucruri foarte importante de făcut acum și învârt doar pentru ele - iar ele merg mână în mână!

Simt lucruri despre care am auzit doar din povești și credeam că nu-s adevărate. 

Am privit în ochi cum n-am mai privit de mult în ochi. 

Mi-am amintit că sunt darnică, blândă și moale - și că asta e minunat!

Stau cu plânsu-n gât și, din nou, pentru prima dată în foarte mult timp, nu e dintr-un motiv nasol.

Am îndesat în scurta mea viață, cum îndeși orezul în foaia de varză, diverse activități extra:

balet

volei

tobe

desen

chitară

teatru.

Te

A

Tru

Prima dată l-am făcut în tocul ușii de la sufragerie, improvizând din polistiren și cartoane colorate cele mai impresionante scenografii … pentru un copil de 9 ani. 

Apoi l-am făcut în trupa de amatori a orașului. 

Îmi plăcea să joc - mă rog, ce putea juca o fetiță de 10 ani, complexată de freza nașpa pe care i-o tot făcea maică-sa (bob scurt asimetric) și îmi plăcea că oamenii se uitau la mine. Senzația aia că toți și-au rupt din timp ca să vină să te vadă PE TINE și ȚIE ÎȚI dedică TOT  TIMPUL LOR mi se părea fenomenală. Ceva ce îmi doream să simt toată viața!

Dar am dat la regie, nivel licență - fiindu-mi frică de admiterea la actorie.

Crezând că am ales calea ușoară. 

Plot twist: nu e calea ușoară!

Apoi am dat la regie, nivel master - fiindu-mi frică de admiterea la actorie. 

Și mi-a părut rău. 

Acum sunt aici. Acasă. Actorie.

Dar îmi doream să fiu aici de acum șapte… nu, îmi doream să fiu aici de când făceam spectacole în tocul ușii de la sufragerie. 

Sunt mândră

bucuroasă

entuziasmată

curioasă

pregătită

Și cred că nu o să mai tac din gură despre asta niciodată. 

Și cred că asta e foarte șmecher. 

Eu sunt foarte șmecheră. 

Iar mica fetiță e din cale-afară de fericită.