blogul cu substrat

  Bună dimineața tuturor, mai puțin bărbaților care țipă că s-au săturat de superficilitate, iar când dau de o gagică care are altceva decât genuțe și unghiuțe în cap se panichează și încep să arunce cu masculinitate toxică în stânga și în dreapta.  Sunteți ok? Vreți să vorbim?    Scriam acum ceva luni despre „bărbații care te simt dezlegată și sar ca vulturii”, dându-i ca exemplu pentru ce nu mi-aș dori niciodată să am lângă mine. Întâmplarea, contextul și norocul meu fulminant în viață au făcut să fie din ce în ce mai mulți pe zonă. Pe cuvânt că nu-i caut, pe cuvânt că nu-mi plac și pe cuvânt că nu cred că sunt mai mult de șapte în toată lumea asta care nu-s așa.  Se vehiculează foarte mult pe toate rețelele diverse mesaje, clipuri, postări despre cum femeile sunt prea masculine și nu mai știu să primească ajutor de la un bărbat, despre cum drăguții de ei nu se mai simt utili și nu-și găsesc rostul lângă o femeie „dacă ea oricum se descurcă singură în tot și-n toate”.  Luați un loc,

Când eram mică, mama îmi spunea pusu .  Și acum îmi mai spune uneori - atunci când, o simt, îi e dor să fiu mică-mică și să mă poată ține în brațe ca pe o franzelă, să adorm cu mânuțele mele mici împletite în palma ei care-mi ține capul și să știe că mă poate proteja de orice și oricine.  În ultima vreme mi se pare că dorul a pus stăpânire pe mama mea și numără zilele până ajung acasă mai ceva ca un deținut în ultima săptămână dinainte eliberării - mai sunt doar cinci, mamă, hai că poți!  Iar pusu … pusu e bine.  După foarte mult timp în care nu m-am prea îngrijit de ea, am simțit-o foarte prezentă în gândul și sufletul meu anul acesta - fără să știu că ea, de fapt, nu a plecat niciodată de acolo.  Ca și cum, în toți anii în care m-am ocupat de viața mea complicată, căutându-mi scopul, cariera, drumul și toate celelalte chestii care ne stresează și ne creează iluzia urgenței și necesității, ea stătea liniștită (și poate ușor amuzată de frenezia pe care o vedea la mine) într-un colț mi