blogul cu substrat

Sunt sigură că toată lumea știe piesa de la care am furat titlul. Dacă nu, vă recomand s-o aflați. E simpatică rău, iar mixul de artiști din ea e și mai simpatic.  Mi-a venit ieri în minte, am fredonat-o puțin după care am ascultat-o cap-coadă; cică așa îți scoți din minte un cântec dacă pare că n-are gânduri de plecare.  Și ascultând eu cuminte cum zicea Delia „inima mea de 16 ani/ crede că oamenii nu iau un suflet în palme ca să-l strivească” mi-am dat seama că, cel mai probabil, și inima mea are tot vreo 16 ani.  De ce 16 ani? Pentru că e ultima data când îmi amintesc de mine pură și neîntinată de lumea asta.  E momentul fix dinainte de a intra cu forță și curiozitate în tot ce înseamnă „viața de adult” și peripețiile aferente.  Și, de asemenea, e și momentul din care amintirile încep să se blureze și să se amestece; locația dintr-una cu persoanele din alta și sentimentele de săptămâna trecută… sau așa ceva.  Probabil dacă aș avea o mașină a timpului cam pe aici m-aș întoarce și, co