inima mea de 16 ani

Sunt sigură că toată lumea știe piesa de la care am furat titlul. Dacă nu, vă recomand s-o aflați.

E simpatică rău, iar mixul de artiști din ea e și mai simpatic. 

Mi-a venit ieri în minte, am fredonat-o puțin după care am ascultat-o cap-coadă; cică așa îți scoți din minte un cântec dacă pare că n-are gânduri de plecare. 

Și ascultând eu cuminte cum zicea Delia „inima mea de 16 ani/ crede că oamenii nu iau un suflet în palme ca să-l strivească” mi-am dat seama că, cel mai probabil, și inima mea are tot vreo 16 ani. 

De ce 16 ani?
Pentru că e ultima data când îmi amintesc de mine pură și neîntinată de lumea asta. 

E momentul fix dinainte de a intra cu forță și curiozitate în tot ce înseamnă „viața de adult” și peripețiile aferente. 

Și, de asemenea, e și momentul din care amintirile încep să se blureze și să se amestece; locația dintr-una cu persoanele din alta și sentimentele de săptămâna trecută… sau așa ceva. 

Probabil dacă aș avea o mașină a timpului cam pe aici m-aș întoarce și, considerând că mi-aș putea păstra amintirile și învățăturile dobândite în anii ce au trecut, aș alege mai înțelept. Nu vreau să spun că aș schimba prea multe, pentru că adevărul e că n-aș face asta, dar cu siguranță mi-aș cântări deciziile și alegerile cu mai multă grijă. Iar dacă teoria conform căreia orice schimbare minusculă faci în trecut, modifică într-un mod copleșitor prezentul, probabil viața mea ar arăta altfel. 

Dar eu n-am o mașină a timpului și viața mea e așa cum se vede.

Am, în schimb, o inimă de 16 ani. 

Care se pierde uneori în mijlocul propozițiilor pentru că se emoționează subit și, puțin, stupid. 

Care crede - sau încearcă - cu putere și îndârjire în bunătatea din oameni, în caracterul fundamental bun care ne definește pe fiecare și care poate fi găsit dacă cauți suficient de atent. 

Care știe că dragostea e ceva important și absolut superbissim, chiar și atunci când îi duce lipsa din cale-afară de mult. 

Care se oprește din orice drum, oricât de grăbit, ca să salute pisicile vagaboande și cățeii ce dau veseli din coadă chiar dacă nu primesc vreun salam.

Care crede în fiecare cuvânt pe care oamenii i-l spun, nu pentru că ar fi naivă sau pentru că nu simte ironia, dar pentru că i se pare absolut normală sinceritatea și asumarea și nu găsește vreun motiv pentru care oamenii ar trebui să fie altfel - deși ei sunt. 

Inima mea crede că atunci când un alt om își pune inima alături de ea, o face pentru că asta înseamnă ceva, iar legătura dintre cele două inimi nu va putea fi ruptă cu una, cu două. 

Că oamenii nu-și bat joc de lucruri și viață. Sau de alte inimi. 

Că ei nu părăsesc, nu abandonează și nu lasă baltă. 

Inima mea e politicoasă și reținută și nu prea își dă cu părerea aiurea-n tramvai. Sau poate o face, dar o face în inimitatea cavității sale toracice și, mai ales, în șoaptă. 

Ea le zâmbește vânzătoarelor ursuze de la aprozar și tănticilor morocănoase de la poștă - poate când se vor aduna suficiente zâmbete, le vor mai scădea gradul de „urăcioșenie” și lor. 

E curioasă și nu renunță niciodată la o întrebare atunci când o pune. 

Uneori are idei proaste și le duce la capăt ȘTIIND că sunt proaste, doar pentru că vrea să afle „ce se poate întâmpla”. Și, desigur, când află ce se poate întâmpla, suferă și se perpelește de mama focului încercând să-și dea seama de ce e nevoie de experimente din astea.

E dramatică din cale-afară și nu s-ar schimba pentru nimic în lume - știe că tocmai acest dramatism o face să fie, pe de o parte, enervantă și cicălitoare, dar pe de altă parte, capabilă de o iubire fără margini, intensă, viscerală și lipsită de sine. I-ar plăcea totuși, să lucreze la partea cu cicăleala - break the cycle? the cycle ends with me?, parcă așa era, nu?

E mică și ar vrea iubită și ținută în brațe non-stop. 

Dar se descurcă și singură destul de bine. 

Doar că nu-i prea place. 

Și cu toate astea, e inima mea de 16 ani și n-aș da-o la schimb pentru nici o altă inimă matură, echilibrată și liniștită.