Mai este foarte puțin până termin cu școala și acum cred că-i pe bune.
Am mai zis eu o dată, prin 2020, că mi s-a luat de școală și educație, că mi-am petrecut trei sferturi din viață în bancă - proporția s-a cam păstrat: din cei 27 trăiți, 19 au fost în școală (vă vine să credeți!?!? mie nu.) și că e cazul să mă opresc. Dar ce bine că nu m-am oprit atunci!
Totuși, nu despre asta vorbim azi, aici.
Azi, aici, vorbim despre oamenii mei preferați din toată școala asta multă pe care am făcut-o, care se întâmplă să se afle la cele două capete ale drumului meu: atunci și acum.
Doamna învățătoare este cea datorită căreia am inventat sintagma „dUamnă cu D mare”, pentru că, o merită din plin și cu adevărat. Duamna mea a fost cea mai bună Duamnă din câte aș fi putut avea: era dură și ne certa când eram lepre și nu voiam să scriem, (ah! tonul ascuțit care mă striga din fundul sălii „IANAAA!!!” și știam clar că mai am câteva secunde până la cataclismul mondial care se numea trebuie să scriu de pe tablă.) dar de fapt era blândă și bună, doar că nu vedeam asta pe atunci. Avea un fel drag de a-mi spune „Ienuca” pe care l-a păstrat până astăzi, iar faptul că ne-am rămas aproape și că ne bucurăm enorm, imens și intens de fiecare dată una de alta, îmi arată că pur și simplu a trebuit să mai cresc un pic ca să-mi dau seama cât de bună e Duamna mea și cum nici o altă doamnă n-ar fi fost la fel! Mirosea cum nimeni altcineva din viața mea nu a mirosit, mirosea cum visam să miros și eu când voi fi mare: a parfum dulce și țigări. Au trecut 20 de ani de atunci, iar Duamna mea miroase la fel, dar se bucură mult mai mult când mă vede - cred că e și puțin mândră de femeia care sunt (și datorită ei!).
Și apoi e profu’. Acum e profu’.
Când eram la Cluj visam să am și eu un profu’ pentru că auzeam la colegii mei de la actorie admirația, bucuria și respectul din voce când rosteau profu’ și mi se părea că n-ai cum să ai o formare completă și reușită fără un profu’.
Și l-am primit! L-am primit pe profu’ și am știut că am avut dreptate.
Eu am mai scris despre profu’ în câteva bucăți de text, dar am făcut-o sumar și pe fugă pentru că relația noastră era crudă și nu știam exact dacă ce simt/văd/cred e adevărat sau e entuziasmul de început - cred că la fel ca în dragoste, orice relație dintre doi oameni e un pic mai mișto la început; valoroase-s alea care rămân/devin chiar mai mișto, dar nu trebuia sa vă zic eu asta, nu-i așa?
Și pentru că peste relația mea cu profu’ a mai trecut niște timp, așa cum trece timpul peste butoaiele de vin, pot să scriu cu tot dragul din lume că n-am greșit nici măcar un pic cu ce am spus despre el înainte - da, îmi foarte place să am dreptate!
Profu’ e cel mai valoros om pe care teatrul mi l-a adus în viață. L-aș pune chiar în topul celor mai valoroși oameni din toată viața mea, da’ n-o s-o fac (decât poate în secret, în capul meu) pentru că o să-și dea ochii peste cap și o să-mi zică că nu-i adevărat (doar că e adevărat, da’ nici profii ăștia nu știu chiar tot, ha!).
E valoros pentru că are darul ăsta pe care l-am văzut mult prea rar la oameni: de a-ți arăta fără să se dea deștept (deși, pf, este!), pentru că mi-e tatăl de care nu știam că am nevoie, cel mai bun prieten și cel mai darnic coleg. Pentru că e nenorocit - cum îi place să se autointituleze - când mă scoate din zona de confort și mă aduce acasă, la mine. Pentru că mă ia la mișto și e ironic; cu mine și cu toată lumea asta fandosită. Pentru că îmi povestește cu drag și generozitate amintiri din viața (mai corect ar fi să zic viețoaca) lui de actor pentru că știe că înțeleg ce-i de înțeles (îmi place să știu și să simt că are încrederea asta în mine). Pentru că mă vede - vede tot ce cred eu că pot să ascund, dar nu bravează cu asta, ci mă lasă în pace să cred că-s șmecheră, doar ca să-i fie mai mare satisfacția și mai larg zâmbetul când (mă) descopăr singură. Pentru că a stârnit în mine ceea ce n i m e n i nu a reușit în ultimii cel puțin șase ani: o forță creatoare și un drive despre care eram sigură că au dispărut de tot (bine, poate am contribuit și eu un pic, dar azi nu mă laud). Pentru că îmi mulțumește des, îmi cumpără cafele și limonade, pentru că se bucură sincer și inocent când îi duc ceva dulce făcut de mine, pentru că avem glumițele și apropourile noastre. Pentru că a crezut în mine chiar și atunci când eu n-am crezut. Pentru că m-a așteptat răbdător când am avut crize existențiale și artistice. Pentru că se îngrijește și de sufletul meu, nu numai de dicție și accent (dar mai ales de dicție și accent, ioi!). Pentru că face mișto de rechizitele mele cu desene animate și de faptul că n-am niciodată pix (orice prost are un pix!). Pentru că mi-a oferit ocazia și motivul să zic și eu cu admirație, bucurie și respect profu’.
Într-un fel, Duamna și profu’ sunt foarte asemănători.
Cred că l-am primit acum pe profu’ ca să mă bucur de tot ceea ce n-am avut cu Duamna, pentru că eram mică și răzgâiată. Totuși, eu o să trișez puțin și am să mă bucur de amândoi, pentru că nu mai sunt nici mică, nici răzgâiată, iar mintea de acum îmi permite să-mi dau seama ce oameni mișto și valoroși au stat la începutul și la finalul educației mele.
Și le mai zic eu în privat una-alta.
Și le mulțumesc. Și îi pup tare!
Comentarii
Trimiteți un comentariu