blogul cu substrat

  Perioada mea preferată din an e aici.  Dintre toate anotimpurile - cu toate că într-un fel, le iubesc în egală măsură - primăvara a fost dintotdeauna specială pentru mine. Poate pentru că m-am născut în ea, sau poate pentru că oricât de crocant ar fi mirosul iernii, nu se poate compara cu cel al ploilor din martie. Poate pentru că revine soarele cu putere și căldură sau pentru că melancolia de toamnă nu mi s-a potrivit niciodată prea bine. Poate pentru că, deși iubesc marea și vara și aș putea să fiu foarte mulțumită pe o insulă cu o furgonetă în care să prepar paste cu creveți și să vând bere la suprapreț, mi-ar lipsi emoția noului început. Da, știu, treaba asta cu renașterea și noul început e fumată să răsfumată… O auzim în fiecare an, de la felicitările cu lalele primite de 1 și 8 martie, până la pozele cu iepurași și ouă colorate de Paști care ne urează diverse bucurii „odată cu renașterea naturii”.  Totuși, e ceva acolo. O re- ceva se întâmplă; cel puțin în mine.  Sunt 13 zile

  Printre primele lucruri pe care îmi amintesc că le-am învățat despre lume și viață e că orice copil e cel mai special pentru mama lui, la fel cum orice mamă e cea mai bună pentru copilul ei.  Despre mama mea am scris atât de mult, în atât de multe ocazii încât aseară, înainte să adorm, mă gândeam cum aș mai putea să scriu încă o dată despre ea fără să mă repet - nu pentru că nu aș mai avea noutăți să vă zic despre ea, dar pentru că, știindu-le atât de bine, mi se pare că am spus tot… de cel puțin trei ori.  Apoi mi-am amintit de meseria ei, mi-am dat seama că nu m-am folosit niciodată de ea ca metaforă și am adormit liniștită, cu mine-mică la piept, ca în fiecare seară, sigure că azi îi vom oferi încă un cadou special mamei.  Așadar, mama mea e culori.  E alb în zilele în care îi e frică și se simte neputincioasă. Alb ca pereții spitalului pe care s-a scurs sufocată de teama morții, pe când aveam abia câteva zile și am încercat să nu mai am. Alb ca paloarea feței când i-am dat veștil