blogul cu substrat

Afară e furtună - cald, dar furtună.  Mi-am dat seama că așa e și în mine.  Am vrut să scriu asta pentru că mi s-a părut frumos și n-am vrut să uit.  Și dacă tot sunt aici și n-am mai scris demult, aș putea să scriu puțin.  Ce să scriu?  Habar n-am.  Hai să-ți zic ce am mai făcut de când n-am vorbit.  De când n-am mai vorbit e cam demult, pentru că am fost prinsă de/cu/în diverse lucruri și din câte pot să-mi amintesc, ultima dată când am vorbit pierdeam pe cineva drag tare și îmi plângeam dorul pe aici.  Sunt peste trei luni de atunci și s-au simțit cât trei vieți.  A fost ziua noastră. A trecut 27, a venit 28.  Nu-mi place.  Ca număr, vreau să zic. Cu toate că sunt, probabil, cel mai străin-de-numere om de pe lumea asta - că nu mi-a plăcut matematica, nu înțeleg mai departe de fracții nimic și am mai fost și la profil uman în liceu - îmi plac numerele. Îmi place să le atribui semnificații, să decid că o vârstă e mai frumoasă decât...

  Există iubiri.  Și apoi există Iubiri.  Nu am mai scris inspirată de cineva de ani buni. Nu inspirată-bun.  Nu am mai găsit puterea, dorința sau poezia în oamenii din jurul meu.  Oamenii pe care am ales să-i iubesc și care au ales să nu.  Cred că am fost prea sufocată, pentru prea mult timp de ceea ce a trebuit să fiu pentru ei,  crezând cu toată ființa că asta îi va  vindeca  ajuta i n s p i r a dar oamenii nu pot fi vindecați, ajutați, inspirați atunci când ei nu vor.  Apoi a apărut.  Ca o primăvară a vieții mele, într-o primăvară a vieții mele.  Fără așteptări, fără întrebări, fără griji și temeri că aș putea fi și simți prea mult.  M-a privit cum nici un alt bărbat nu m-a privit. M-a simțit cum nimeni nu m-a simțit.  Mi-a arătat că Iubirea nu îți crește adrenalina, ci îți relaxează umerii.  Atât de normal, natural și firesc încât n-am putut să nu cad.  Am căzut pradă ochilor care au văzut dincolo de zi...

Dacă ieri eram Dumnezeu aș fi fost foarte departe de ceea ce ar trebui să fie un Dumnezeu.  Dacă ieri eram Dumnezeu aș fi fost egoistă și aș fi dat o lege prin care din familiile care sunt deja foarte mici nu mai trebuie să moară nimeni.  Dacă ieri eram Dumnezeu trimiteam un miracol într-un mic oraș de munte și o speranță nemărginită în inimi din toate colțurile țării.  Dar ieri nu am fost Dumnezeu, iar azi sunt o fetiță singură și tristă, o nepoată îndoliată și un om revoltat și nemulțumit care nu înțelege de ce oamenii pe care îi iubește continuă să dispară.  Obișnuiam să cred despre mine că mă descurc bine cu moartea - că o știu gestiona și pentru că multă vreme nu m-a afectat așa cum vedeam că se întâmplă în jur, voi reuși să-mi țin puterea și să rămân implacabilă în fața ei.  Totuși, a apărut această conștientizare dureroasă a greutății pierderilor pentru care nu eram pregătită și care îmi sfâșie inima din piept mai mult și mai mult de la moarte la moarte....

  Mai este foarte puțin până termin cu școala și acum cred că-i pe bune. Am mai zis eu o dată, prin 2020, că mi s-a luat de școală și educație, că mi-am petrecut trei sferturi din viață în bancă - proporția s-a cam păstrat: din cei 27 trăiți, 19 au fost în școală (vă vine să credeți!?!? mie nu.) și că e cazul să mă opresc. Dar ce bine că nu m-am oprit atunci!  Totuși, nu despre asta vorbim azi, aici.  Azi, aici, vorbim despre oamenii mei preferați din toată școala asta multă pe care am făcut-o, care se întâmplă să se afle la cele două capete ale drumului meu: atunci și acum.  Doamna învățătoare este cea datorită căreia am inventat sintagma „dUamnă cu D mare”, pentru că, o merită din plin și cu adevărat. Duamna mea a fost cea mai bună Duamnă din câte aș fi putut avea: era dură și ne certa când eram lepre și nu voiam să scriem, (ah! tonul ascuțit care mă striga din fundul sălii „IANAAA!!!” și știam clar că mai am câteva secunde până la cataclismul mondial care se numea...

Există oameni și apoi există Oameni. Uriași. Mama mea mi-a adus în viață foarte mulți Oameni. I-a adunat și i-a ales cu atenție ca să am cu certitudine ceva important de învățat de la ei. I-a așezat cu grijă în viața noastră și m-a învățat să-i iubesc atât de frumos încât mulți dintre ei au devenit familie - familia pe care ți-o alegi. Când eram mică eram foarte revoltată că sunt mai mereu printre oameni mari. Mi se părea că n-am timp să copilăresc și că ard etape. Apoi am crescut, m-am făcut și eu om mare și mi-am dat seama cât de valoros e că am crescut așa. Artiștii sunt Oamenii buni ca o pâine caldă, curați și frumoși din interior spre exterior. Cu o lumină în ochi pe care nici un alt om de pe lumea asta nu o are. Cu o vorbă înțeleaptă și răbdătoare și glume delicioase cu subtext și pretext. Am crescut printre ei și sunt tare fericită că a fost așa. Problema cu ce a făcut mama mea e că nu și-a dat, nici ea, nici eu acum că sunt mare, seama că pe cât de bogată și importa...

  Pe când eram mică - mai mică, în orice caz - acum vreo zece ani, scriam o bucată de text care se numea „Ziua în care mi-am descoperit sânii”. Azi m-am pus să scotocesc în arhivele vechiului meu blog și am găsit-o : 18.10.2014 - zece ani și-o săptămână. Am recitit-o și m-a umplut un sentiment de drag pentru fetița de atunci. Pe lângă că se vedea cu cel puțin cinci ani mai matură decât era; ceea ce, să fim serioși, am făcut toată viața până recent, a trecut prin niște „linșări mediatice” destul de serioase în micul Satu Mare în care F I E C A R E avea o părere despre orice; practic, cum e acum în lume, dar doar în bula mea, că nu ieșisem încă din ea.  Unii au făcut mișto de mine că scriu despre ceva ce n-am - da, n-am sânii prea mari, nici măcar nu cred că au mai crescut de atunci, dar sunt ai mei mici și obraznici și cea mai bună parte e că peste 25 de ani o să fie exact în același loc - dacă știți cum zic. ;)  Alții s-au legat de titlu și de metaforele pe care le-am găs...