lumina

 Mi-am dorit de când mă știu să am tot ce am acum. 

Am visat la casa mea - culmea, am și găsit-o în realitate, gata făcută, parcă special pentru mine. Visam la casa asta pentru că simțeam că în ea îmi voi găsi liniștea și libertatea și, în ultimă instanță, oricât de clișeic ar suna, mă voi găsi pe mine. Și exact așa am făcut. 

Am visat la momentul în care mă voi trezi dimineața și pieptul nu-mi va fi greu, ochii nu-mi vor fi scăldați în lacrimi, iar umerii nu mă vor durea de la poverile altora pe care le-am luat asupra mea.

Niciodată nu am fost o mare fană a Paștelui. În afară de lumina care umple străzile și casele în noaptea de înviere, nu prea mă dă pe spate nimic legat de sărbătoarea asta. Nici măcar iepurașul nu era preferatul meu. 

Anul ăsta, totuși, ceva e diferit. 

Mi s-au împlinit visele, am lumină cât să umplu trei orașe, iar iepurașul a fost înlocuit de cea mai dragă pisică ce miroase a cartofi. 

M-am apucat de pregătiri de parcă fac ospăț pentru tot sectorul 2. Am avut nevoie și mi-am dorit să pot face asta. Să fiu în casa mea, unde să gătesc trei zile și trei nopți, ca în povești (fie vorba între noi, au fost doar două zile pentru că sunt această zeiță a bucătăriei și îmi ies toate bine, bune și repede), să fac curat din interior spre exterior și să mă bucur de lumină. 

Și de lumină am parte de ceva vreme încoace - ea arde în mine cu o forță pe care n-am mai cunoscut-o până acum, dă pe dinafară de puternică și frumoasă ce e și se revarsă (sper și cred) peste tot în jurul meu. 

Așadar, am gătit - pentru că asta mă liniștește, îmi dă timp să gândesc și să simt, și pe deasupra mai e și un love language pe care îl aplic pe mine, în primul rând, și apoi pe cei ce îmi sunt aproape. E ceva absolut extraordinar în gândul că cineva mănâncă din mâna mea: un mix de grijă, afecțiune și dăruire pe care îl mai simt doar când scriu. Un soi de umami al sentimentelor. Am făcut pentru prima dată o terină și cred că mi-a ieșit superb (n-am gustat încă, aștept prânzul și vă anunț!) după care am inventat un tort pentru care am niște emoții - m-am apucat de nebună să fac jeleu și mi-e frică să nu-l fi dat de gard.

Iar în timp că găteam mi-am pus (adică am băut din sticlă) un pahar de vin la ora 4 dupa-amiaza și am dansat prin bucătărie cât s-a copt blatul de la tort - superb, recomand!

Apoi m-am apucat să fac curat prin casa asta albă și dragă. 

În sufletul meu alb și drag fac curat în fiecare zi și pare că n-am să termin prea curând. 

Iar când totul a fost gata, m-am așezat în același fotoliu din care scriu acum și m-am uitat la niște episoade dintr-un serial care îmi amintește de o eu care nu mai e demult - mi-am dat seama că fac asta ca ultim lucru ce mă leagă de acea perioadă și de acel om care mi-a arătat serialul. Iar atunci când voi termina, pentru a treia oară, să văd serialul, acel om va dispărea cu totul din mine și nu pot decât să ABIA AȘTEPT. 

Am fost la înviere nu pentru că sunt vreo credincioasă sau evlavioasă, ci pentru că mama mea mi-a trimis pachet de acasă și a pus și o lumânare albă (suntem puternic pe estetică în familia asta, da) sugerându-mi astfel, timid și subtil să trec pe la Biserică. 

Am înțeles ce înseamnă un preot fără har - poate pentru prima dată, pentru că am fost ferită de asemenea experiențe până acum. Am văzut puhoi de lume care nu știa de ce a venit. Mi-am răstignit ochii în privirea blândă și pierdută a unei doamne și pentru o secundă am simțit că cineva mi-a băgat mâna în piept, mi-a luat sufletul în pumn și l-a făcut bucăți. Am simțit ce înseamnă lumina și, poate pentru prima dată, cred că am înțeles despre ce e sărbătoarea asta cu adevărat. 

E momentul acela din noapte în care oamenii merg spre case, păzind lumânările cum, poate, nu se păzesc nici măcar pe ei în restul anului. Despre sclipirea din ochi atunci când își spun „Hristos a înviat!”. Despre legătura scurtă și specială pe care o au când își dau lumina unii altora. 

E 9 dimineața și dacă ați mai fost pe aici știți că e una dintre orele mele preferate din zi. 

Scriu la biroul meu alb din casa mea albă, cu razele soarelui gâdilându-mi degetele, cu pisica ce miroase a cartofi care face plajă în stânga mea, cu geamul (și sufletul) larg deschis și sunete de pescăruși și păsărele. Am să merg la bucătărie să-mi fac un mic dejun care îmi amintește de acasă și am să mă bucur.

Vă doresc să aveți lumină oricând, oriunde, și mai ales, oricât de mult încape în voi!