dacă ieri eram Dumnezeu

Dacă ieri eram Dumnezeu aș fi fost foarte departe de ceea ce ar trebui să fie un Dumnezeu. 

Dacă ieri eram Dumnezeu aș fi fost egoistă și aș fi dat o lege prin care din familiile care sunt deja foarte mici nu mai trebuie să moară nimeni. 

Dacă ieri eram Dumnezeu trimiteam un miracol într-un mic oraș de munte și o speranță nemărginită în inimi din toate colțurile țării. 

Dar ieri nu am fost Dumnezeu, iar azi sunt o fetiță singură și tristă, o nepoată îndoliată și un om revoltat și nemulțumit care nu înțelege de ce oamenii pe care îi iubește continuă să dispară. 

Obișnuiam să cred despre mine că mă descurc bine cu moartea - că o știu gestiona și pentru că multă vreme nu m-a afectat așa cum vedeam că se întâmplă în jur, voi reuși să-mi țin puterea și să rămân implacabilă în fața ei. 

Totuși, a apărut această conștientizare dureroasă a greutății pierderilor pentru care nu eram pregătită și care îmi sfâșie inima din piept mai mult și mai mult de la moarte la moarte. 

Nu cred că e mai bine să ai timp să te pregătești, în loc să apară fulgerător - mai bine ar fi dacă pur și simplu n-ar mai apărea. 

Nu înțeleg de ce trebuie să te mulțumești cu o familie mică și apoi să te resemnezi cu gândul că va deveni din ce în ce mai mică până când, într-un final, vei rămâne singur. 

Nu sunt de acord cu plecările premature, cu plecările nefondate, cu plecările dureroase, cu plecările. 

Nu știu cum am să pot să merg în cel mai drag loc de pe pământ fără să-mi frâng inima în două știind că voi trăi deopotrivă bucuria locului și durerea absențelor. 

Nu vreau să accept că până și iubirile alea mari, adevărate, pasionale și pline de magie se sting la fel de ușor în fața aceluiași fenomen care desparte copiii de părinții lor și nepoții de bunici. 

Am o mamă, cinci veri, o nepoată, patru unchi și trei mătuși.

Aveam.

Aveam trei mătuși. Mai am două.

Atât. Asta e toată familia mea. 

Cred că oamenii care se iubesc așa cum se iubesc oamenii mei nu ar trebui niciodată să fie separați. Dacă e ceva cu adevărat important și respectat în familia noastră e iubirea. Indiferent de condiții, indiferent de distanțe, legi, întâmplări și dezastre, ceea ce noi știm să facem bine de tot e să ne iubim unii pe alții fără măsură. 

Înțeleg că moartea e parte din viață și e singura certitudine și ce alte vorbe de duh or mai fi, dar în momentul ăsta nu mă interesează.

Știu că iubirea nu salvează de la moarte, dar mai știu și că am un unchi care l-ar face de rușine pe Orfeu cu hotărârea și curajul pe care le-ar avea la intrarea în Infern după Euridice a lui.

 

Și vom fi bine. Eventual durerea se va micșora până va încăpea într-un locșor din inimile noastre în care să stea doar cât să ne aducă aminte că iubirea trebuie să ne fie puțin mai mare, ca să poată trece granițele realității și să ajungă până la cer. 

Ne vom iubi unii pe alții mai mult, pentru a încerca să compensăm ceea ce nu poate fi compensat. 

Ne vom strânge mai tare la piept la fiecare revedere, pentru a înlocui pieptul pe care nu-l mai putem strânge. 

Iar mângâierea și adevărata vindecare vor veni cu fiecare moment în care ne vom aminti că și ea s-a dus tot spre iubire - iubirea celorlalți dragi ai noștri care au plecat și care o așteptau cu brațele deschise, pe târnațul gri al unei case, înconjurați de pisici, flori și dor nemărginit. 

Venim din iubire, plecăm în iubire și iubirea e tot ce rămâne. 

Iar asta va trebui să fie de ajuns. 

N-am brațe să vă cuprind îndeajuns pe cei care mi-ați rămas, dar voi avea întotdeauna suficientă inimă să vă iubesc.