URIAȘ

Există oameni și apoi există Oameni. Uriași.

Mama mea mi-a adus în viață foarte mulți Oameni.

I-a adunat și i-a ales cu atenție ca să am cu certitudine ceva important de învățat de la ei.

I-a așezat cu grijă în viața noastră și m-a învățat să-i iubesc atât de frumos încât mulți dintre ei au devenit familie - familia pe care ți-o alegi.

Când eram mică eram foarte revoltată că sunt mai mereu printre oameni mari. Mi se părea că n-am timp să copilăresc și că ard etape. Apoi am crescut, m-am făcut și eu om mare și mi-am dat seama cât de valoros e că am crescut așa.

Artiștii sunt Oamenii buni ca o pâine caldă, curați și frumoși din interior spre exterior. Cu o lumină în ochi pe care nici un alt om de pe lumea asta nu o are. Cu o vorbă înțeleaptă și răbdătoare și glume delicioase cu subtext și pretext. Am crescut printre ei și sunt tare fericită că a fost așa.

Problema cu ce a făcut mama mea e că nu și-a dat, nici ea, nici eu acum că sunt mare, seama că pe cât de bogată și importantă e compania lor, pe atât de grea și dureroasă e pierderea.

Când un om pleacă, pleacă odată cu el toată lumea pe care o aducea cu sine.

Azi a plecat o lume uriașă. Un munte de lumi.

Azi am înțeles de ce unii oameni sunt furioși pe cei care au murit. Și eu sunt.

Sunt furioasă pe el, pe lume, pe viață, pe zei și dumnezei, pe ordinea firească a lucrurilor și pe „toate au un sfârșit”. Unii Oameni nu ar trebui să aibă niciodată un sfârșit. Sau, cel puțin, nu înainte să termine de trăit. Iar Omul ăsta mai avea atâta viață în el.

Cuvintele mele sunt absolut de prisos.

Sunt mici și meschine, nejustificate și nu pot vreodată să înlocuiască ce s-a pierdut în dimineața asta. Dar e singurul mod în care știu să sufăr. Mi-am petrecut toate pierderile așa și nu știu cum altfel să asimilez starea și faptul întâmplat.

Mint, nu pot să asimilez nimic.

Ce-mi rămâne e un tablou pe care îl credeam fereastră către cel mai frumos loc de pe pământ, dar care a devenit altarul în fața căruia o să mă opresc să plâng, să zâmbesc sau să mă uit urât – că sunt furioasă și nu înțeleg de ce a trebuit să fie așa, o tonă de amintiri dragi, privirea blândă – unica privire pe care știa s-o aibă pentru toți și toate și un regret imens.

Regretul că n-am apucat să-mi mai iau o dată Omul în brațe la ultima noastră întâlnire pentru că m-am grăbit să prind o mașină care să mă aducă acasă. Acum toate mașinile din lume nu mai pot să mă ducă să-l mai iau o dată în brațe.

„Ne e dor de tine, de ceva vreme/ Pe oamenii buni, îi cheamă îngerii devreme.”

Puteai să mai stai.