furtuna

Afară e furtună - cald, dar furtună. Mi-am dat seama că așa e și în mine. 

Am vrut să scriu asta pentru că mi s-a părut frumos și n-am vrut să uit. 

Și dacă tot sunt aici și n-am mai scris demult, aș putea să scriu puțin. 

Ce să scriu? 

Habar n-am. 

Hai să-ți zic ce am mai făcut de când n-am vorbit. 

De când n-am mai vorbit e cam demult, pentru că am fost prinsă de/cu/în diverse lucruri și din câte pot să-mi amintesc, ultima dată când am vorbit pierdeam pe cineva drag tare și îmi plângeam dorul pe aici. 

Sunt peste trei luni de atunci și s-au simțit cât trei vieți. 

A fost ziua noastră. A trecut 27, a venit 28. 

Nu-mi place. 

Ca număr, vreau să zic. Cu toate că sunt, probabil, cel mai străin-de-numere om de pe lumea asta - că nu mi-a plăcut matematica, nu înțeleg mai departe de fracții nimic și am mai fost și la profil uman în liceu - îmi plac numerele. Îmi place să le atribui semnificații, să decid că o vârstă e mai frumoasă decât alta strict bazat pe numărul care o definește. 

De pildă, 5 e un număr care îmi place. 

La fel 7, 13, 21, 23 - știi că ziceam că la 23 de ani o să mă căsătoresc și o să fac un copil, pf.

Mi-a plăcut 27, sunt curioasă de 31, 37, 43 și 50. 

Mai departe nu știu că nu-mi place să fac planuri pe termen lung sau foarte lung și la cum merge „lumea asta dom’le” e posibil să nici n-ajung mult mai departe de 50. Da’ vedem. 

Ei, cert e că ar trebui să-mi placă 28 pentru că e vârsta la care am terminat actoria. 

Știi, chestia aia pe care ne doream s-o facem de când eram mici și organizam spectacole cu jucăriile, de când ne dădeam în stambă prin magazine, muzee sau parcuri - sau, sincer, oriunde ni se părea că e rost de public. 

Mi-a luat ceva, dar am adunat curajul necesar și am făcut saltul de încredere pe care îl meritam. Și tot în salturi și în încredere am ținut-o de atunci. Cu toți sorții potrivnici, cu toate „nu ești făcută pentru asta”, „nu te pricepi”, „e greu, mai bine te reorientezi”, „poate nu ești atât de talentată pe cât crezi”, „ți-a ieșit o dată, din greșeală”, am reușit să mă aud pe mine, mai tare decât am auzit toate astea și să merg pe drumul meu, chiar dacă drumul e, întradevăr, greu. 

Probabil pentru tine, mai mult decât pentru orice altceva - sau ar trebui să zic pentru noi? Pentru mine? - probabil pentru că au fost sunt, câțiva oameni, destul de neașteptați, cu care am creat legături și care au găsit loc, în tumultul propriilor drumurile grele, să arunce o părere, o vorbă bună, o încurajare și mult mai multă încredere decât și-au dat seama. Cred că de asta am avut nevoie în tot acest timp - de oameni care să aibă încredere și să mă convingă, atunci când mi-e poate greu să mai văd, că drumul ăsta greu și anevoios e fix ceea ce trebuie. 

Oamenii se știu, iar eu știu că vor citi, așa că le mulțumesc fără să-i numesc. 

Am terminat actoria și a fost aproape insesizabil pentru că s-a terminat cum a și fost: pe nesimțite.

N-am avut o petrecere, un banchet, o gală, orice ca să marcheze finalul. Poate nu era important să avem, deși pentru mine ar fi fost. Așa că i-am dat eu importanța cuvenită - că dacă nu eu, cine? - onorând momentul și reușita, amintindu-mi cum m-am făcut, crescut și educat în asta (destul de) singură și cum orice reușită sau eșec mi se datorează în totalitate. 

Apoi am fost acolo unde voiam să ajung de când am aflat că există, anume la Gala Hop.

E un eveniment dedicat tinerilor actori la început de drum, unde ai șansa de a fi văzut, apreciat, eventual angajat (wink, wink) și unde, știu acum, îți cam trebuie curaj să mergi.

Am simțit-o eu, au spus-o organizatorii, o cred și oamenii cărora le-am mulțumit mai sus. 

Am fost și n-am luat și sunt tare fericită. 

Nu că n-am luat, că am fost! 

Că am reușit într-o perioadă nu prea grozavă să mă adun și să gândesc un moment - imperfect, crud și puțin fricos (așa ca mine) - cu care să mă prezint și datorită căruia să pot să ies de pe scenă și să fiu electrizată de bucuria realizării că eu chiar am fost la Hop!

N-am luat acum, dar mai am vreo cinci ani în care să încerc și știu că voi trece și acest hop.

Acum sunt împărțită între cel puțin cinci idei/propuneri/oportunități de proiecte pentru viitorul foarte apropiat care mă entuziasmează și sperie în egală măsură. 

E un haos la mine în viață, e un haos la mine în program și e cam haos și prin suflet. 

Dar când haosul devine prea zgomotos, mă așez în mine și simt cum te culcușești la pieptul meu, mică și dragă cum te știu, și totul se liniștește - așa cum se liniștește furtuna când ajungi sub un pod. Tu ești podul meu.

Furtuna de afară s-a potolit. E cald. 

Furtuna din mine mai are. Dar tot cald e și acolo.