aprilia

Aprilia e un nume fictiv pe care l-am primit în anul 1 de la un coleg - mi-a zis că dacă aș fi o lună, aș fi aprilie. Ceea ce e frumos și poetic și puțin dulcegărie, dar eu cred că sunt mai degrabă Mai. 

Poate pentru că întotdeauna am vrut (sau am fost învățată „să vreau”, că „trebuie”) să fiu mai bună, mai citită, mai deșteaptă, mai pregătită. 

Până când mi-am dat seama că poate fi mai important să fiu mai liniștită, mai fericită, mai curajoasă, mai sinceră.

Aprilie a fost, totuși, pentru foarte mult timp luna mea preferată. 

Aici m-am îndrăgostit pentru prima dată, în clasa a noua, și credeam că nu-mi voi mai reveni n i c i o d a t ă din dragostea aia. Iată cum mi-am revenit - și din aia, și din multe altele; și cum îmi voi mai reveni! 

Aici am făcut cel mai important pas din viața mea de femeie, cu încredere și fruntea sus, fiind convinsă că e cel mai bun lucru din lume. Iată cum nu mai sunt, dar nici nu regret pentru că știu că viața mea ar fi fost foarte diferită dacă acel aprilie ar fi fost diferit. 

Aici m-am regăsit (în sensul clișeic și ușor grețos în care se regăsește toată lumea). Fiecare zi e o nouă revelație și realizare a ce sunt, cine sunt, ce pot și cum nu mai vreau să fiu niciodată. Simt că înfloresc în mine copaci pe care nu i-am udat ani la rând, de frică să nu cumva să las ramurile prea lungi, iar ele să stârpească micile vietăți care se alintau pe trunchiurile lor solide. Acum știu că niciodată nu-mi voi mai tăia ramurile pentru micile vietăți - fie se mulțumesc cu melanjul de soare și umbră, fie pleacă la crenguțe care sunt pe măsura lor. 

Aici mă surprind simțind și înțelegând lumea și viața în feluri noi, cumva necunoscute dar atât de familiare. 

Acum vreo două luni la, poate, cea mai mișto cafea băută în ultimii ani, am hotărât că dacă aș fi un cuvânt, aș fi „dor”. 

Mi-a plăcut dintotdeauna și, reflectând intens asupra subiectului, am ajuns la concluzia că intraductibilitatea și bogăția de valențe pe care le are în limba română mi se potrivesc perfect. Amestecul de iubire și suferință; parcă îți place, dar parcă îți sfâșie inima din piept, parcă te ucide încet dar sigur, dar parcă nu te-ai simțit niciodată atât de viu; vrei să se oprească, dar e ultimul lucru care vă mai leagă. 

Am senzația că toată viața mea a fost un lung șir de doruri. 

Dor de bunici și de tata. 

Dor de sânul mamei. 

Dor de curtea blocului în care mă jucam fericită.

Dor de școala care mirosea a langoși și fum de țigară

Dor de liceul pe holurile căruia am iubit prima dată.

Dor de facultatea care s-a terminat pandemic și stupid. 

Dor de oameni pe care nu știam că-i văd pentru ultima dată. 

Dor de oameni pe care n-am terminat să-i iubesc. 

Dor de oameni pe care n-am apucat să-i cunosc. 

Dor de oameni care m-au trădat și mi-au greșit. 

Dor de mama și pisica ei grasă. 

Dor de mine, uneori. 

Dor de pisica ce miroase a cartofi când ies 20 de minute până la mega. 

Dor de locuri care au însemnat ceva, cândva. 

Dor de stări pe care nu știu dacă le voi mai simți vreodată. Nici nu știu dacă trebuie. 

Și tot așa, dor după dor trece viața mea, iar eu prin ea. 

Astăzi mi-am confirmat (iar) că sunt dor. 

Eram în tramvai, cu muzica mea în căști și soarele în ceafă, iar pe scaunul din fața mea s-a așezat o doamnă pe la 50 de ani care mirosea a ceva parfum de la Avon pe care sigur l-am avut prin clasa a șaptea. 

I-am studiat (prin lentila ochelarilor de soare, că nu mă holbez ca o dubioasă la oameni) rapid hainele și mi-am dat seama că poartă doliu. Mi-am ridicat privirea (ascunsă, dar curioasă) spre chipul ei și atunci am știut: cum altfel să recunosc într-o fracțiune de secundă toate valențele durerii ei, dacă nu sunt chiar eu un exponent al durerii ei? 

Semăna puțin cu mama mea, avea același gen de figură gravă, care oricât de zâmbitoare și solară ar putea părea pe dinafară, ascunde cu siguranță o mare îngrijorare.

Se vedea că și-a plâns ultimele nopți: avea ochii aceia mici și triști care nici măcar nu se mai înroșesc - s-au obișnuit deja cu lacrimile și sunt doar puțin obosiți de a le fi tot plâns, dar în același timp încerca să-și ascundă durerea privind în jos, spre ecranul telefonului (mă întreb dacă avea o imagine cu cel dispărut pe ecran, sau dacă doar se uita peste știrile dimineții - cert e că mișcarea degetelor ei era ceva între o mângâiere rece și glisare absentă).

Am surprins-o de câteva ori ștergându-și obrajii de ceva ce n-am reușit să disting dacă era cu adevărat acolo sau a devenit un gest reflex al ultimelor zile. 

Durerea îi era proaspătă. Aproape că o puteam mirosi, iar de văzut, se vedea cu siguranță. Mi-am oprit muzica din căști pentru o fracțiune de secundă și am auzit din celălalt capăt al tramvaiului niște domni veritabili care rupeau o manea pe genunchi. Am dat drumul din nou la muzică: realitatea e vag mai suportabilă dacă îi pot alege eu coloana sonoră. 

Mi-am luat privirea de la doamna mea îndurerată, sperând că odată cu analiza și privirile mele ușor neobrăzate i-am luat și o parte (cât o fi de mică) din durere. Mi-am răstignit ochii în geamul murdar și m-am gândit pentru restul drumului la durerea din jurul nostru. 

La luptele pe care le ducem zi de zi, fiecare dintre noi, într-un mare și intim secret. 

La gândurile pe care, poate, nu le va ști nimeni niciodată, în afară de noi. 

La dorurile pe care le trăim în singurătate. La dragostea pe care o trăim în singurătate. 

La zecile, poate sutele de oameni care trec pe lângă noi în fiecare zi și se îndrăgostesc pentru un scurt moment al existenței lor. 

La sutele, poate miile de oameni pe lângă care trecem și la care ar trebui să ne oprim pentru un scurt moment al existenței noastre. 

La toate durerile care se ascund în jurul nostru, iar noi rupem o manea pe genunchi. 

aprilia cu dor