Treceți la conținutul principal

mică

„ești mică?” 


A avut pentru mine, pentru mult timp, o semnificație cu totul și cu totul specială. Era o legătură, un secret, un cuvânt intim care lega doi oameni pentru că doar ei știau ce înseamnă. 

A fost atât de special încât m-am temut că nu voi mai putea să fiu mică niciodată și, mai ales, cu nimeni altcineva.

Dar am reușit să fiu mică cu mine.


Mama se sesizează de fiecare dată când mă aude 

„sunt micăăă” 

și îmi spune „nu mai vorbi așa despre tine, ești oricum, dar nu mică!”. 

Ah, dar sunt, mamă! Sunt mare, dar sunt foarte mică în același timp. 


A fi mică nu are nici o legătură cu înălțimea, pregătirea, intelectul sau alte variante care vin la primul gând. E fix ultima variantă. 

Mică e pisica ce miroase a cartofi când vine și se înghesuie în pieptul meu - nu pentru că n-ar avea loc, ci pentru că trebuie să stăm cât mai aproape. 

Mică ești tu, când vii cu ochii de miloagă și te fâstâcești pe lângă mine, uitând complet că tu ești mama și eu copilul, și te-ai înghesui în pieptul meu - dar pentru asta, chiar sunt prea mică. 

Iar eu, eu sunt mică atunci când mă bucur de lucrurile mici. Când ele îmi amintesc din ce aluat sunt făcută: ce mă emoționează, ce mă liniștește, ce mă îndrăgostește și ce mă împuternicește. 


Am fost mică de fiecare dată când m-am oprit la pisicile de pe stradă să le drăgălesc și să le dau pliculețe (cu care da, umblu mereu după mine, voi de ce nu?).  

Am fost foarte foarte FOARTE mică într-una din scenele spectacolului care a avut recent premiera, (ăla în care joc și despre care n-am scris, dar uite că scriu) când am dat ochii cu cei 100 de ochi ațintiți asupra mea - pentru că n-am mai trăit asta, așa, niciodată și m-a împuternicit teribil.

Am fost mică într-o noapte în care am cântat și am citit poezii - pentru că n-am mai făcut asta, așa, niciodată și m-a emoționat teribil. 

Am fost mică aseară când m-am uitat pentru prima dată în sus, de jos, spre geamul meu în care am lăsat aprinse luminițe - mi-am dat seama că am cel mai frumos și primitor (atât cât poate fi un geam) geam din tot blocul și că pare că te cheamă acasă

Am fost, sunt și voi mai fi mică de fiecare dată când mă uit cu mama la un film și îmi strecor mâna între mâinile ei ca să-mi facă șimișimi

Sunt mică de fiecare dată când aprind lumânări în sticle goale de vin, beau lapte cald și mănânc pâine cu unt și gem, pe jos, în camera mea albă, împreună cu pisica ce miroase a cartofi. 

Sunt mică de fiecare dată când emoțiile mă inundă și nu-mi mai pot stăpâni lacrimile, vocea sau corpul - așa că uneori clachez și mă supăr-scurt pe mine, iar alteori scot din mine o forță care mă surprinde de fiecare dată. 

Sunt mică atunci când mă ofer să gătesc pentru alții - pentru că este unul din modurile prin care îmi exprim eu afecțiunea, iar faptul că mă și pricep mă face să cred că ofer o experiență plăcută a afecțiunii mele (ce formulare pompoasă ca să zic că îmi pun dragostea în mâncare).

Sunt mică atunci când plâng la desene animate, la filme cu animale sau la seriale pe care le-am văzut și răsvăzut de o groază de ori. 

Sunt mică în fiecare an, din aprilie până în septembrie, pentru că cele mai dragi și frumoase lucruri din viața mea s-au întâmplat în perioada asta. E ziua mea, e ziua mamei, e Micul Prinț, e vară și soare și mare, e Abrudul în august, e mirosul acela crocant al dimineților și lumina arsă a verii.

Sunt mică atunci când primesc complimente, pentru că nu știu, cu adevărat, să le primesc. 

Sau cadouri, aceeași poveste. 

Mă fac mică de tot când simt atingeri, mai ales dacă ele sunt neașteptate - atât în moment, cât și în persoană - pentru că și ele sunt un neam de love language care mă topește.

Mă fac mică atunci când pisica ce miroase a cartofi face „ma-a-a” (pentru că nu, nu știe miau, iar asta face pisica să fie cu atât mai specială) și îi aud pernuțele mici și moi pe parchet cum se grăbesc către mine.


Și mai sunt mică în foarte multe momente. 

Și se vor mai naște multe momente în care să fiu mică. 

Și cred că un lucru vulnerabil de puternic pe care un om mare poate să-l facă, e să fie, uneori, mic.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

furtuna

Afară e furtună - cald, dar furtună.  Mi-am dat seama că așa e și în mine.  Am vrut să scriu asta pentru că mi s-a părut frumos și n-am vrut să uit.  Și dacă tot sunt aici și n-am mai scris demult, aș putea să scriu puțin.  Ce să scriu?  Habar n-am.  Hai să-ți zic ce am mai făcut de când n-am vorbit.  De când n-am mai vorbit e cam demult, pentru că am fost prinsă de/cu/în diverse lucruri și din câte pot să-mi amintesc, ultima dată când am vorbit pierdeam pe cineva drag tare și îmi plângeam dorul pe aici.  Sunt peste trei luni de atunci și s-au simțit cât trei vieți.  A fost ziua noastră. A trecut 27, a venit 28.  Nu-mi place.  Ca număr, vreau să zic. Cu toate că sunt, probabil, cel mai străin-de-numere om de pe lumea asta - că nu mi-a plăcut matematica, nu înțeleg mai departe de fracții nimic și am mai fost și la profil uman în liceu - îmi plac numerele. Îmi place să le atribui semnificații, să decid că o vârstă e mai frumoasă decât...

să vizităm ce iubim

Abrudul e un loc special pentru mine. Am spus-o și o voi mai spune aproape până la obsesie.   Poate pentru că aici oamenii sunt calzi mereu și se bucură de lucrurile simple. Poate pentru că timpul trece mai blând și mai luminos sub cerul minunat al fiecărui apus. Poate pentru dorul pe care îl simt traversându-mi trupul din inimă și până în emisfera dreaptă, eliberând orice „griji” credeam importante și aducându-mă mai aproape de ceea ce contează cu adevărat.Poate pentru că m-am bucurat prea puțin de el atunci când i-a fost vremea, iar acum încerc să apuc cu toate degetele sufletului meu puținele zile pe care le apuc an de an aici.   Poate pentru că e unul din puținele locuri în care pot mereu să mă întorc și să mă simt ca într-un moment anume; cea mai bună versiune a mea - o fată zâmbitoare, cu chef de viață și lucruri, care se bucură să bată mingea pe asfaltul rece de (lângă) munte și să deseneze ore la rând. Poate pentru jeleurile ieftine ce mă întorc în copilărie și bi...

saudade

Obișnuiam să scriu cu orele.  Mă așezam în fața calculatorului și mă pierdeam printre tastele lui.  Trăiam vieți paralele mai ceva ca cel mai dăruit actor și inventam universuri la care Elon Musk nici nu visează.  Apoi mergeam grăbită la mama să-i spun „vrei să-ți citesc ce am scris?”.  Iar ea voia. Mereu.  Ne așezam amândouă pe canapea și turuiam bucuroasă tot ce mi-am povestit în minte și-n literă.  Iar ea lăcrima. Mereu.  Puțin încurcată de maturitatea gândurilor mele, puțin mândră de felul în care le știu traduce în cuvânt, puțin emoționată de mărturisirile pe care i le făceam indirect.  Am crescut printre muze. Le-am simțit fâlfâitul ușor al aripilor când intrau pe geam, odată cu primele raze ale dimineții, iar dorul mă gâtuia imediat ce le simțeam plecate. Am învățat cum să mă port cu ele; cum să le chem timid sau să le alung mânios - când credeam că nu-mi ajung. Am deslușit taina chemării lor, ca pe o rugăciune pe care o inventezi, tu pentr...