Treceți la conținutul principal

mică

„ești mică?” 


A avut pentru mine, pentru mult timp, o semnificație cu totul și cu totul specială. Era o legătură, un secret, un cuvânt intim care lega doi oameni pentru că doar ei știau ce înseamnă. 

A fost atât de special încât m-am temut că nu voi mai putea să fiu mică niciodată și, mai ales, cu nimeni altcineva.

Dar am reușit să fiu mică cu mine.


Mama se sesizează de fiecare dată când mă aude 

„sunt micăăă” 

și îmi spune „nu mai vorbi așa despre tine, ești oricum, dar nu mică!”. 

Ah, dar sunt, mamă! Sunt mare, dar sunt foarte mică în același timp. 


A fi mică nu are nici o legătură cu înălțimea, pregătirea, intelectul sau alte variante care vin la primul gând. E fix ultima variantă. 

Mică e pisica ce miroase a cartofi când vine și se înghesuie în pieptul meu - nu pentru că n-ar avea loc, ci pentru că trebuie să stăm cât mai aproape. 

Mică ești tu, când vii cu ochii de miloagă și te fâstâcești pe lângă mine, uitând complet că tu ești mama și eu copilul, și te-ai înghesui în pieptul meu - dar pentru asta, chiar sunt prea mică. 

Iar eu, eu sunt mică atunci când mă bucur de lucrurile mici. Când ele îmi amintesc din ce aluat sunt făcută: ce mă emoționează, ce mă liniștește, ce mă îndrăgostește și ce mă împuternicește. 


Am fost mică de fiecare dată când m-am oprit la pisicile de pe stradă să le drăgălesc și să le dau pliculețe (cu care da, umblu mereu după mine, voi de ce nu?).  

Am fost foarte foarte FOARTE mică într-una din scenele spectacolului care a avut recent premiera, (ăla în care joc și despre care n-am scris, dar uite că scriu) când am dat ochii cu cei 100 de ochi ațintiți asupra mea - pentru că n-am mai trăit asta, așa, niciodată și m-a împuternicit teribil.

Am fost mică într-o noapte în care am cântat și am citit poezii - pentru că n-am mai făcut asta, așa, niciodată și m-a emoționat teribil. 

Am fost mică aseară când m-am uitat pentru prima dată în sus, de jos, spre geamul meu în care am lăsat aprinse luminițe - mi-am dat seama că am cel mai frumos și primitor (atât cât poate fi un geam) geam din tot blocul și că pare că te cheamă acasă

Am fost, sunt și voi mai fi mică de fiecare dată când mă uit cu mama la un film și îmi strecor mâna între mâinile ei ca să-mi facă șimișimi

Sunt mică de fiecare dată când aprind lumânări în sticle goale de vin, beau lapte cald și mănânc pâine cu unt și gem, pe jos, în camera mea albă, împreună cu pisica ce miroase a cartofi. 

Sunt mică de fiecare dată când emoțiile mă inundă și nu-mi mai pot stăpâni lacrimile, vocea sau corpul - așa că uneori clachez și mă supăr-scurt pe mine, iar alteori scot din mine o forță care mă surprinde de fiecare dată. 

Sunt mică atunci când mă ofer să gătesc pentru alții - pentru că este unul din modurile prin care îmi exprim eu afecțiunea, iar faptul că mă și pricep mă face să cred că ofer o experiență plăcută a afecțiunii mele (ce formulare pompoasă ca să zic că îmi pun dragostea în mâncare).

Sunt mică atunci când plâng la desene animate, la filme cu animale sau la seriale pe care le-am văzut și răsvăzut de o groază de ori. 

Sunt mică în fiecare an, din aprilie până în septembrie, pentru că cele mai dragi și frumoase lucruri din viața mea s-au întâmplat în perioada asta. E ziua mea, e ziua mamei, e Micul Prinț, e vară și soare și mare, e Abrudul în august, e mirosul acela crocant al dimineților și lumina arsă a verii.

Sunt mică atunci când primesc complimente, pentru că nu știu, cu adevărat, să le primesc. 

Sau cadouri, aceeași poveste. 

Mă fac mică de tot când simt atingeri, mai ales dacă ele sunt neașteptate - atât în moment, cât și în persoană - pentru că și ele sunt un neam de love language care mă topește.

Mă fac mică atunci când pisica ce miroase a cartofi face „ma-a-a” (pentru că nu, nu știe miau, iar asta face pisica să fie cu atât mai specială) și îi aud pernuțele mici și moi pe parchet cum se grăbesc către mine.


Și mai sunt mică în foarte multe momente. 

Și se vor mai naște multe momente în care să fiu mică. 

Și cred că un lucru vulnerabil de puternic pe care un om mare poate să-l facă, e să fie, uneori, mic.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

tot ce știu despre iubire

  Există iubiri.  Și apoi există Iubiri.  Nu am mai scris inspirată de cineva de ani buni. Nu inspirată-bun.  Nu am mai găsit puterea, dorința sau poezia în oamenii din jurul meu.  Oamenii pe care am ales să-i iubesc și care au ales să nu.  Cred că am fost prea sufocată, pentru prea mult timp de ceea ce a trebuit să fiu pentru ei,  crezând cu toată ființa că asta îi va  vindeca  ajuta i n s p i r a dar oamenii nu pot fi vindecați, ajutați, inspirați atunci când ei nu vor.  Apoi a apărut.  Ca o primăvară a vieții mele, într-o primăvară a vieții mele.  Fără așteptări, fără întrebări, fără griji și temeri că aș putea fi și simți prea mult.  M-a privit cum nici un alt bărbat nu m-a privit. M-a simțit cum nimeni nu m-a simțit.  Mi-a arătat că Iubirea nu îți crește adrenalina, ci îți relaxează umerii.  Atât de normal, natural și firesc încât n-am putut să nu cad.  Am căzut pradă ochilor care au văzut dincolo de zi...

furtuna

Afară e furtună - cald, dar furtună.  Mi-am dat seama că așa e și în mine.  Am vrut să scriu asta pentru că mi s-a părut frumos și n-am vrut să uit.  Și dacă tot sunt aici și n-am mai scris demult, aș putea să scriu puțin.  Ce să scriu?  Habar n-am.  Hai să-ți zic ce am mai făcut de când n-am vorbit.  De când n-am mai vorbit e cam demult, pentru că am fost prinsă de/cu/în diverse lucruri și din câte pot să-mi amintesc, ultima dată când am vorbit pierdeam pe cineva drag tare și îmi plângeam dorul pe aici.  Sunt peste trei luni de atunci și s-au simțit cât trei vieți.  A fost ziua noastră. A trecut 27, a venit 28.  Nu-mi place.  Ca număr, vreau să zic. Cu toate că sunt, probabil, cel mai străin-de-numere om de pe lumea asta - că nu mi-a plăcut matematica, nu înțeleg mai departe de fracții nimic și am mai fost și la profil uman în liceu - îmi plac numerele. Îmi place să le atribui semnificații, să decid că o vârstă e mai frumoasă decât...

dacă ieri eram Dumnezeu

Dacă ieri eram Dumnezeu aș fi fost foarte departe de ceea ce ar trebui să fie un Dumnezeu.  Dacă ieri eram Dumnezeu aș fi fost egoistă și aș fi dat o lege prin care din familiile care sunt deja foarte mici nu mai trebuie să moară nimeni.  Dacă ieri eram Dumnezeu trimiteam un miracol într-un mic oraș de munte și o speranță nemărginită în inimi din toate colțurile țării.  Dar ieri nu am fost Dumnezeu, iar azi sunt o fetiță singură și tristă, o nepoată îndoliată și un om revoltat și nemulțumit care nu înțelege de ce oamenii pe care îi iubește continuă să dispară.  Obișnuiam să cred despre mine că mă descurc bine cu moartea - că o știu gestiona și pentru că multă vreme nu m-a afectat așa cum vedeam că se întâmplă în jur, voi reuși să-mi țin puterea și să rămân implacabilă în fața ei.  Totuși, a apărut această conștientizare dureroasă a greutății pierderilor pentru care nu eram pregătită și care îmi sfâșie inima din piept mai mult și mai mult de la moarte la moarte....