Treceți la conținutul principal

mică

„ești mică?” 


A avut pentru mine, pentru mult timp, o semnificație cu totul și cu totul specială. Era o legătură, un secret, un cuvânt intim care lega doi oameni pentru că doar ei știau ce înseamnă. 

A fost atât de special încât m-am temut că nu voi mai putea să fiu mică niciodată și, mai ales, cu nimeni altcineva.

Dar am reușit să fiu mică cu mine.


Mama se sesizează de fiecare dată când mă aude 

„sunt micăăă” 

și îmi spune „nu mai vorbi așa despre tine, ești oricum, dar nu mică!”. 

Ah, dar sunt, mamă! Sunt mare, dar sunt foarte mică în același timp. 


A fi mică nu are nici o legătură cu înălțimea, pregătirea, intelectul sau alte variante care vin la primul gând. E fix ultima variantă. 

Mică e pisica ce miroase a cartofi când vine și se înghesuie în pieptul meu - nu pentru că n-ar avea loc, ci pentru că trebuie să stăm cât mai aproape. 

Mică ești tu, când vii cu ochii de miloagă și te fâstâcești pe lângă mine, uitând complet că tu ești mama și eu copilul, și te-ai înghesui în pieptul meu - dar pentru asta, chiar sunt prea mică. 

Iar eu, eu sunt mică atunci când mă bucur de lucrurile mici. Când ele îmi amintesc din ce aluat sunt făcută: ce mă emoționează, ce mă liniștește, ce mă îndrăgostește și ce mă împuternicește. 


Am fost mică de fiecare dată când m-am oprit la pisicile de pe stradă să le drăgălesc și să le dau pliculețe (cu care da, umblu mereu după mine, voi de ce nu?).  

Am fost foarte foarte FOARTE mică într-una din scenele spectacolului care a avut recent premiera, (ăla în care joc și despre care n-am scris, dar uite că scriu) când am dat ochii cu cei 100 de ochi ațintiți asupra mea - pentru că n-am mai trăit asta, așa, niciodată și m-a împuternicit teribil.

Am fost mică într-o noapte în care am cântat și am citit poezii - pentru că n-am mai făcut asta, așa, niciodată și m-a emoționat teribil. 

Am fost mică aseară când m-am uitat pentru prima dată în sus, de jos, spre geamul meu în care am lăsat aprinse luminițe - mi-am dat seama că am cel mai frumos și primitor (atât cât poate fi un geam) geam din tot blocul și că pare că te cheamă acasă

Am fost, sunt și voi mai fi mică de fiecare dată când mă uit cu mama la un film și îmi strecor mâna între mâinile ei ca să-mi facă șimișimi

Sunt mică de fiecare dată când aprind lumânări în sticle goale de vin, beau lapte cald și mănânc pâine cu unt și gem, pe jos, în camera mea albă, împreună cu pisica ce miroase a cartofi. 

Sunt mică de fiecare dată când emoțiile mă inundă și nu-mi mai pot stăpâni lacrimile, vocea sau corpul - așa că uneori clachez și mă supăr-scurt pe mine, iar alteori scot din mine o forță care mă surprinde de fiecare dată. 

Sunt mică atunci când mă ofer să gătesc pentru alții - pentru că este unul din modurile prin care îmi exprim eu afecțiunea, iar faptul că mă și pricep mă face să cred că ofer o experiență plăcută a afecțiunii mele (ce formulare pompoasă ca să zic că îmi pun dragostea în mâncare).

Sunt mică atunci când plâng la desene animate, la filme cu animale sau la seriale pe care le-am văzut și răsvăzut de o groază de ori. 

Sunt mică în fiecare an, din aprilie până în septembrie, pentru că cele mai dragi și frumoase lucruri din viața mea s-au întâmplat în perioada asta. E ziua mea, e ziua mamei, e Micul Prinț, e vară și soare și mare, e Abrudul în august, e mirosul acela crocant al dimineților și lumina arsă a verii.

Sunt mică atunci când primesc complimente, pentru că nu știu, cu adevărat, să le primesc. 

Sau cadouri, aceeași poveste. 

Mă fac mică de tot când simt atingeri, mai ales dacă ele sunt neașteptate - atât în moment, cât și în persoană - pentru că și ele sunt un neam de love language care mă topește.

Mă fac mică atunci când pisica ce miroase a cartofi face „ma-a-a” (pentru că nu, nu știe miau, iar asta face pisica să fie cu atât mai specială) și îi aud pernuțele mici și moi pe parchet cum se grăbesc către mine.


Și mai sunt mică în foarte multe momente. 

Și se vor mai naște multe momente în care să fiu mică. 

Și cred că un lucru vulnerabil de puternic pe care un om mare poate să-l facă, e să fie, uneori, mic.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

a treia

Ți-ai dorit vreodată ceva mult? Dar mult de tot?  Atât de mult încât simți că dacă nu vei reuși, viața ta nu va putea fi niciodată completă?  Atât de mult încât nimic altceva nu pare să aibă sens? Atât de mult încât te surprinzi cu munca și determinarea de care dai dovadă când vine vorba de acel lucru?  Eu îmi doream ceva mult de tot de mult de tot.  Și nici măcar n-am realizat cât de mult îmi doream și cât de important era, de fapt.  Se spune că lucrurile nu ți se întâmplă decât în momentul în care ești cu adevărat pregătit pentru ele. Nu credeam că e așa. Nici acum nu sunt sigură că e, dar înclin totuși mai mult spre posibilitatea asta având în vedere ceea ce tocmai am trăit.  Am dat (iar) admiterea la masterul de actorie.  A treia oară…  că a treia-i cu noroc! Și a fost. Dar nu a fost cu noroc.  A fost cu muncă, lacrimi, vânătăi, nesomn și curaj. Mult curaj. Tot curajul pe care l-am avut.  A fost și cu puțin împins de la spate - așa cum îmi stă mie bine la orice lucru; împinsă de l

oh man...

  Bună dimineața tuturor, mai puțin bărbaților care țipă că s-au săturat de superficilitate, iar când dau de o gagică care are altceva decât genuțe și unghiuțe în cap se panichează și încep să arunce cu masculinitate toxică în stânga și în dreapta.  Sunteți ok? Vreți să vorbim?    Scriam acum ceva luni despre „bărbații care te simt dezlegată și sar ca vulturii”, dându-i ca exemplu pentru ce nu mi-aș dori niciodată să am lângă mine. Întâmplarea, contextul și norocul meu fulminant în viață au făcut să fie din ce în ce mai mulți pe zonă. Pe cuvânt că nu-i caut, pe cuvânt că nu-mi plac și pe cuvânt că nu cred că sunt mai mult de șapte în toată lumea asta care nu-s așa.  Se vehiculează foarte mult pe toate rețelele diverse mesaje, clipuri, postări despre cum femeile sunt prea masculine și nu mai știu să primească ajutor de la un bărbat, despre cum drăguții de ei nu se mai simt utili și nu-și găsesc rostul lângă o femeie „dacă ea oricum se descurcă singură în tot și-n toate”.  Luați un loc,

stelele care cad

Întotdeauna am iubit cerul.  Nu știu dacă e pentru promisiunea infinitului pe care mi-o face în fiecare zi și noapte, sau dacă e farmecul misterelor pe care îmi e imposibil să le pătrund cu mintea, dar m-am simțit legată de el de când mă știu.  Am avut, în sfârșit, ocazia să-l observ și să-l iubesc de aproape - din locul în care pare că mi-ar fi cel mai la îndemână, așezată pe pământul de care, deși nu-i al meu, mă simt foarte legată. Mama mea îmi povestește că am mai făcut asta cândva, împreună, tot pe pământul ăsta drag; dar eu nu-mi aduc aminte pentru că eram încă mică și nu cred că mă interesau profunzimile astea pe atunci. Acum, în schimb, aș spune că mi s-a împlinit o dorință dinainte să am ocazia să mi-o pun cum se cuvine: privind stelele care cad.  Am ajuns, ca în fiecare an, la Abrud.  Am ajuns diferit la Abrud, cum nu mi-aș fi dorit să ajung dar cum cred că a trebuit să fie.  Așa că am acceptat diferența și mi-am însușit ființa. Am stat liniștită pe spate și am lăsat roua nop