„ești mică?”
A avut pentru mine, pentru mult timp, o semnificație cu totul și cu totul specială. Era o legătură, un secret, un cuvânt intim care lega doi oameni pentru că doar ei știau ce înseamnă.
A fost atât de special încât m-am temut că nu voi mai putea să fiu mică niciodată și, mai ales, cu nimeni altcineva.
Dar am reușit să fiu mică cu mine.
Mama se sesizează de fiecare dată când mă aude
„sunt micăăă”
și îmi spune „nu mai vorbi așa despre tine, ești oricum, dar nu mică!”.
Ah, dar sunt, mamă! Sunt mare, dar sunt foarte mică în același timp.
A fi mică nu are nici o legătură cu înălțimea, pregătirea, intelectul sau alte variante care vin la primul gând. E fix ultima variantă.
Mică e pisica ce miroase a cartofi când vine și se înghesuie în pieptul meu - nu pentru că n-ar avea loc, ci pentru că trebuie să stăm cât mai aproape.
Mică ești tu, când vii cu ochii de miloagă și te fâstâcești pe lângă mine, uitând complet că tu ești mama și eu copilul, și te-ai înghesui în pieptul meu - dar pentru asta, chiar sunt prea mică.
Iar eu, eu sunt mică atunci când mă bucur de lucrurile mici. Când ele îmi amintesc din ce aluat sunt făcută: ce mă emoționează, ce mă liniștește, ce mă îndrăgostește și ce mă împuternicește.
Am fost mică de fiecare dată când m-am oprit la pisicile de pe stradă să le drăgălesc și să le dau pliculețe (cu care da, umblu mereu după mine, voi de ce nu?).
Am fost foarte foarte FOARTE mică într-una din scenele spectacolului care a avut recent premiera, (ăla în care joc și despre care n-am scris, dar uite că scriu) când am dat ochii cu cei 100 de ochi ațintiți asupra mea - pentru că n-am mai trăit asta, așa, niciodată și m-a împuternicit teribil.
Am fost mică într-o noapte în care am cântat și am citit poezii - pentru că n-am mai făcut asta, așa, niciodată și m-a emoționat teribil.
Am fost mică aseară când m-am uitat pentru prima dată în sus, de jos, spre geamul meu în care am lăsat aprinse luminițe - mi-am dat seama că am cel mai frumos și primitor (atât cât poate fi un geam) geam din tot blocul și că pare că te cheamă acasă.
Am fost, sunt și voi mai fi mică de fiecare dată când mă uit cu mama la un film și îmi strecor mâna între mâinile ei ca să-mi facă șimișimi.
Sunt mică de fiecare dată când aprind lumânări în sticle goale de vin, beau lapte cald și mănânc pâine cu unt și gem, pe jos, în camera mea albă, împreună cu pisica ce miroase a cartofi.
Sunt mică de fiecare dată când emoțiile mă inundă și nu-mi mai pot stăpâni lacrimile, vocea sau corpul - așa că uneori clachez și mă supăr-scurt pe mine, iar alteori scot din mine o forță care mă surprinde de fiecare dată.
Sunt mică atunci când mă ofer să gătesc pentru alții - pentru că este unul din modurile prin care îmi exprim eu afecțiunea, iar faptul că mă și pricep mă face să cred că ofer o experiență plăcută a afecțiunii mele (ce formulare pompoasă ca să zic că îmi pun dragostea în mâncare).
Sunt mică atunci când plâng la desene animate, la filme cu animale sau la seriale pe care le-am văzut și răsvăzut de o groază de ori.
Sunt mică în fiecare an, din aprilie până în septembrie, pentru că cele mai dragi și frumoase lucruri din viața mea s-au întâmplat în perioada asta. E ziua mea, e ziua mamei, e Micul Prinț, e vară și soare și mare, e Abrudul în august, e mirosul acela crocant al dimineților și lumina arsă a verii.
Sunt mică atunci când primesc complimente, pentru că nu știu, cu adevărat, să le primesc.
Sau cadouri, aceeași poveste.
Mă fac mică de tot când simt atingeri, mai ales dacă ele sunt neașteptate - atât în moment, cât și în persoană - pentru că și ele sunt un neam de love language care mă topește.
Mă fac mică atunci când pisica ce miroase a cartofi face „ma-a-a” (pentru că nu, nu știe miau, iar asta face pisica să fie cu atât mai specială) și îi aud pernuțele mici și moi pe parchet cum se grăbesc către mine.
Și mai sunt mică în foarte multe momente.
Și se vor mai naște multe momente în care să fiu mică.
Și cred că un lucru vulnerabil de puternic pe care un om mare poate să-l facă, e să fie, uneori, mic.
Comentarii
Trimiteți un comentariu