Printre primele lucruri pe care îmi amintesc că le-am învățat despre lume și viață e că orice copil e cel mai special pentru mama lui, la fel cum orice mamă e cea mai bună pentru copilul ei.
Despre mama mea am scris atât de mult, în atât de multe ocazii încât aseară, înainte să adorm, mă gândeam cum aș mai putea să scriu încă o dată despre ea fără să mă repet - nu pentru că nu aș mai avea noutăți să vă zic despre ea, dar pentru că, știindu-le atât de bine, mi se pare că am spus tot… de cel puțin trei ori.
Apoi mi-am amintit de meseria ei, mi-am dat seama că nu m-am folosit niciodată de ea ca metaforă și am adormit liniștită, cu mine-mică la piept, ca în fiecare seară, sigure că azi îi vom oferi încă un cadou special mamei.
Așadar, mama mea e culori.
E alb în zilele în care îi e frică și se simte neputincioasă. Alb ca pereții spitalului pe care s-a scurs sufocată de teama morții, pe când aveam abia câteva zile și am încercat să nu mai am. Alb ca paloarea feței când i-am dat veștile proaste ale vieții mele. Alb ca pânza goală pe care uneori nu știe ce să mai schițeze și crede că talentul i s-a terminat (de parcă asta se poate termina vreodată).
Brunuri calde când e luptătoare. Când iese mama-urs la înaintare și ar putea muta munții din loc dacă de asta aș avea nevoie. Ca în poveștile alea cu femei care au ridicat mașini cu mâinile goale de pe copiii lor răniți. Când e curajoasă și puternică și s-ar lua la bătaie cu toată lumea asta, dacă asta mi-ar aduce un zâmbet și liniște. Când îmi spune „cine te-a rănit? Îi rup mâna și-l bat cu ea” sau „iar plângi? Pe cine batem?”. Când e sufocant de grijulie și uneori simt că mai degrabă m-ar ține la pieptul ei decât să mă lase să trăiesc viața asta ciudată și dificilă.
Alteori e roșu aprins, când se pregătește de vreun eveniment, când culege reproduceri ale lucrărilor pe care le așează atent și grațios în te miri ce pliante și albume la care muncește zile și nopți, când amintește și reamintește artiștilor că termenul se apropie și trebuie să trimită coletele, iar apoi mă sună agitată (ca un pepsi) și-mi spune „vai tu mamă tu, cum sunt artiștii ăștia!” iar apoi turuie jumătate de oră tot ce a supărat-o, ca la final să-și răspundă tot ea „da’ ce să facem? Nu toată lumea e ca noi”. Nu, nu e mămicuțo, și cred că e tare bine că nu e - s-ar spune că suntem speciale.
Rar, foarte rar, e roz pastel. Când îi mai văd licăriri de dragoste adolescentină în ochi, și o mai prind (pentru că nu mi-a spus-o niciodată) că zâmbește tâmp la vreun mesaj. În esență, nu mai e demult și deloc interesată de îndrăgosteală și fluturi în stomac, dar mai are scăpări și simt că o cunosc pe Cristina-mică, ce abia descoperă senzațiile nepământene care te cuprind și se plimbă atentă și ușor speriată pe lângă ele.
Când merg acasă și stăm împreună, e bleu ciel. Exact ca cerul în zilele de primăvară, când miroase a soare și flori de cireș, se aud păsărele (și pescăruși la București) și soarele are în sfârșit putere să alinte obraji cu razele sale. Sau ca marea liniștită, în diminețile în care ne plimbam la răsărit pe plajă și eu mă plângeam că mi-e somn, că mi-e frig, că nu vreau și nu am chef (ce fraieră!) iar ea găsea de fiecare dată o păcăleală ca să mă facă să mai pot un pic (încă face asta, doar că nu pe plajă și știu că nu e păcăleală).
Negru nu e niciodată. Poate doar niște mici umbre să se mai așeze pe umerii ei când se simte năpădită de gânduri și griji (pe care oricât încerc n-am cum să le liniștesc, că sunt de mamă), când profunzimile ei oceanice se transformă în hăuri întunecate.
Iar apoi e galben, auriu, portocaliu și kaki. Când vine să participe la un ceva important al meu. Când o sun să-i țip în telefon că am reușit/găsit/făcut/trecut (peste) ceva. În zilele în care curge din ea creație și în zilele în care are expoziții - se petrece ceva magic și minunat în ființa ei, ceva ce se transpune aproape instant pe fața ei și în jurul ei ca o aură impenetrabilă de frumusețe, liniște și succes; ceva ce nu pot numi, cu toate cuvintele pe care le am în mine, ceva ce literalmente, pur și simplu, simți când o vezi. E magnetică, solară, frumoasă din cale-afară și lipsită de orice greutate. E galbenă și fericită ca puii abia ieșiți din ouă, care zburdă veseli și piuitori prin soare, fără să aibă habar de existența răului pe lume. E aurită ca cea mai prețioasă bijuterie pe care pur și simplu n-ai avea vreodată cum s-o cumperi. Portocalie, dar nu portocaliul clasic, mai degrabă cel al portocalelor din Sicillia, cu ușoară tentă de roșu - ca obrajii îmbujorați de emoție și mândrie pe care îi văd de fiecare dată când trăiește ceva extraordinar. Iar kaki, pentru că este, cred, culoarea care o definește cel mai bine - pentru că e un mix de cald și rece, de bucurie și necaz, de speranță și durere, de putere și frică - e acolo doar ca să-i amintească că, oricât de mult și-ar dori să nu, e și ea doar UN OM. Și cu toate că pentru mine e cel mai cel om, uneori aș vrea să fie doar liniștită și fericită și asta ar fi suficient.
Mămicuțo, îți doresc să nu-ți pierzi niciodată culorile, ai o paletă atât de bogată și fiecare dintre ele are cel puțin un infinit de nuanțe pe care doar noi le știm. Îți doresc să le știi mânui la fel de priceput ca pe cele de pe paletă, iar atunci când nu mai știi, să te așezi deoparte - cum faci uneori cu lucrările pe care mi le trimiți pe net și-mi spui „nu mai știu ce să-i fac, o las până mâine” (iar eu îmi dau cu părerea ca acest fin connaisseur al artei plastice) pentru că uneori e tare, tare bine să te așezi deoparte, să respiri și să îți faci ordine în culori.
Te iubesc și îți mulțumesc pentru culori!
Comentarii
Trimiteți un comentariu