cafeaua din Cișmigiu. iar

 Dar bună dimineața! Iar am fost în Cișmigiu între 7 și 9. 

Mi s-a spus că sunt boemă pentru că fac asta, dar adevărul e că nu sunt. 

Mă ajută să gândesc, să simt, să discern. Așa cum unii se plimbă ore în șir, alții aleargă ture de parc și alții rup aparatele la sală. Eu stau pe bancă în Cișmigiu și mă las să simt. 

Și vai, câte am mai simțit în dimineața asta!

Câte simt de ceva zile încoace!

Am dormit prost și pe ture azi-noapte. 

Prima dată m-am trezit în jur de 4, m-am foit puțin și după ce pisica ce miroase a cartofi a venit să se așeze pe fundul meu - cum îi place și face mai mereu - am adormit la loc. Apoi m-am trezit iar, înainte de 6, pentru că pisica ce miroase a cartofi sforăia. DA, SFORĂIA! Iar sforăitul ei m-a trezit. Știu, e amuzant și delicios și minunat și îți încălzește sufletul să-ți imaginezi asta. Cu plăcere - așa e viața mea cu pisica ce miroase a cartofi. 

Revenind, m-am trezit cu sforăilă și după ce l-am mângâiat și iubit și pupat, am decis să-mi reiau obiceiul de primăvară, deși încă nu-i chiar primăvară, și să ies la cafea în Cișmigiu. E prima dată când fac asta și nu stau aproape. Casele în care m-am învârtit până acum erau într-un fel sau altul în zonă: pe la Izvor, pe la Unirii, oricum la o distanță decentă de mers pe jos (deși pentru mine nici o distanță nu-i decentă de mers pe jos… singură… nu-mi place!). 

Așa că am luat autobuzul. 

În autobuz mirosea cum mirosea la mine la grădi - un miros cald, pe care nu pot să-l descriu ca fiind ceva anume, dar îl recunosc oriunde. Eram doar eu în autobuz, așa că am simțit că autobuzul ăla a venit special pentru mine. După care, două stații mai târziu a urcat o bătrânică cu care mi-am zâmbit scurt. Acum era autobuzul nostru și m-am bucurat teribil să-l împart cu ea. Pe la Armenească mi-am dat seama că mi-am uitat acasă țigările, dar în loc să mă supăr m-am bucurat că în sfârșit voi afla cum e cafeaua fără țigări (bună, să știți, recomand!). Tot la Armenească a urcat un nene cu o cafea de tonomat. Iar mirosul de la grădi s-a transformat în mirosul din sala profesorală a școlii mele generale - unde se fuma și se bea multă cafea.

Am coborât din autobuzul nostru, am mers să-mi iau CAFEAUA: flat white Columbia blend, mediu, de la The Coffee Shop (bună, să știți, recomand!) și am luat-o la pas de-a lungul bulevardului Elisabeta - mă leagă a t â t de multe de strada asta, cred că e una dintre preferatele mele. Când să traversez Calea Victoriei (pentru că sunt, în continuare, într-o perioadă victorioasă a vieții mele), în căști a început Scrisoare către Făt-Frumos (a, nu v-am zis, am ascultat Vama Veche tot drumul pentru că n-am ascultat demult și am uitat ce dragă mi-era cândva). Ei, și exact ca în filme, în momentul în care am pus piciorul pe trotuar și melodia s-a schimbat, m-am oprit de o secundă și am simțit cum toate sentimentele mi se puteau vedea pe față - noroc că nu era nimeni în fața mea. M-am cules repede și mi-am continuat drumul spre parc. 

Parcul e trist acum. Se lucrează, se renovează, se fac nu știu ce îmbunătățiri și schimbări și arată de-a dreptul dezolant - dar presupun că așa arată orice înainte să arate mult mai bine. Mi-am căutat banca-mea-care-nu-e-a-mea-dar-este și n-am mai găsit-o. Ce-i drept, au trecut mai bine de șase luni de când n-am mai dat pe acolo. Așa că am căutat o altă bancă-a-mea-care-nu-e-a-mea-dar-este și, desigur, am găsit-o. 

Dar banca asta e diferită de celelalte bănci. 

Banca asta are poveste - scrisă cu sticle de vin și pachete mototolite de țigări. 

Celelalte erau goale - le-am îmbogățit eu cu ce am avut mai frumos. 

iar această bucată nu este despre bănci

M-am așezat pe noua mea bancă și am ascultat păsările, pescărușii și ciorile. Ba chiar m-am pierdut câteva minute bune privind una care încerca să deschidă un pahar gol de cafea - a reușit! Stăteam, o priveam și mă gândeam cum natura reușește întotdeauna. Apoi am privit în jurul meu și am zâmbit ca proasta văzând oameni care dau de mâncare la porumbei - nu îmi plăceau deloc găinile astea de oraș, dar acum le-am găsit de-a dreptul simpatice, care își plimbă câinii - vai, ce seamănă câinii cu stăpânii lor, sau care aleargă - eu nu suport să alerg, dar am un mare respect pentru oamenii care pot. 

Așa mi-am dat seama că în tot acest timp de când am scris Cafeaua din Cișmigiu - prima, acum aproape un an - am fost foarte foarte supărată.  

Pierdută.

Rănită.

Tristă. 

Iar acum nu mai sunt și m-am iertat pentru toate momentele în care am fost.

Zâmbesc ca proasta pe noua mea bancă și mă bucur de găinile de oraș. 

Îmi place. 

Sunt recunoscătoare. 

Mă sperie puțin motivul, dar asta e o problemă pentru o altă zi. 

Mi-ar fi plăcut ca prima scriere din anul acesta să fie despre cel mai important lucru pe care l-am făcut în viața mea profesională de până acum, anume premiera primului spectacol în care joc. Dar în cele aproape două săptămâni de când ea a avut loc n-am găsit răgazul, cuvintele și momentul în care să scriu. Așa că n-am scris și poate nu voi scrie niciodată. 

Sau poate am să mă trezesc într-o dimineață și vor curge din mine cuvinte. 

Sau poate mențiunea asta scurtă și fără legătura cu ce vorbeam mai sus va fi suficientă.

Am ajuns acasă la pisica ce miroase a cartofi, care mă miroase detectivistic încercând să afle pe unde am fost. Am tras perdelele albe ale camerei mele albe și stau cu nasul la soare, scriindu-mi dimineața asta frumoasă și întrebându-mă cum ar putea ziua să devină și mai bună. 

Ah, ar fi fost perfectă dacă găseam un loc din care să-mi iau frezii. 

Aș fi vrut tare niște frezii albe. 

Atât.