pusu

Când eram mică, mama îmi spunea pusu. 

Și acum îmi mai spune uneori - atunci când, o simt, îi e dor să fiu mică-mică și să mă poată ține în brațe ca pe o franzelă, să adorm cu mânuțele mele mici împletite în palma ei care-mi ține capul și să știe că mă poate proteja de orice și oricine. 

În ultima vreme mi se pare că dorul a pus stăpânire pe mama mea și numără zilele până ajung acasă mai ceva ca un deținut în ultima săptămână dinainte eliberării - mai sunt doar cinci, mamă, hai că poți! 

Iar pusu… pusu e bine. 

După foarte mult timp în care nu m-am prea îngrijit de ea, am simțit-o foarte prezentă în gândul și sufletul meu anul acesta - fără să știu că ea, de fapt, nu a plecat niciodată de acolo. 

Ca și cum, în toți anii în care m-am ocupat de viața mea complicată, căutându-mi scopul, cariera, drumul și toate celelalte chestii care ne stresează și ne creează iluzia urgenței și necesității, ea stătea liniștită (și poate ușor amuzată de frenezia pe care o vedea la mine) într-un colț mic și luminos al sufletului meu și se juca povestind cu voce tare ce fac și unde se duc jucăriile ei. Iar apoi când se plictisea de păpuși se muta un metru mai încolo, la masa joasă și galbenă la care desena cu orele povestind, tot cu voce tare, ce se întâmplă în desenul ei. (în caz că vă întrebați de ce fac teatru, vă zic că e din cauză că pusu avea povești dinainte să știe să vorbească bine!)

Dar anul acesta, pusu s-a întristat să mă vadă iar împrăștiată în paișpe direcții și a decis să preia conducerea. A apărut, așa cum apar personajele magice în filme - înconjurată de o aură luminoasă și multă, foarte multă liniște - și mi-a luat mâna în mânuțele ei mici, grăsune și cu unghii roase, arătându-mi că uneori e în regulă să stai. Să respiri și să simți tot ce-i de simțit. 

A stat cu mine când mă sufoca plânsul, când trânteam și izbeam lucruri pentru că nu știam cum să mai scot afară din durerea pe care o simțeam în fiecare atom, când am căzut (iar) cu trotineta și m-am panicat la 2 noaptea pentru că aveam senzația că lovitura e mult mai adâncă și o să-mi cadă piciorul de la loc (da, sunt puțin dramatică mereu în viața mea), când am mers pentru prima dată în locuri noi și m-a luat anxietatea, când n-am putut să dorm și pot să jur că i-am simțit palmele mici, grăsune și cu unghii roase cum îmi țin capul. 

Ne-am plimbat singure, dar împreună pe malul mării noaptea pentru că: 1. mama nu ne-ar fi lăsat niciodată să facem asta, dar suntem puțin rebele și 2. ne-am amintit cum am dat cu capul de o bordură la mare acum vreo 22 de ani. A fost lângă mine când am avut emoții și când am eșuat în diverse ocazii, când am reușit și când m-am autodepășit. 

Dar cele mai importante momente în care pusu a fost alături de mine, au fost momentele în care nu semănam deloc. 

Momentele în care ea era bună, răbdătoare și zâmbitoare, iar eu eram o furtună de supărări - m-a așteptat, buna de ea, să-mi revin și să-mi amintesc că NOI NU SUNTEM AȘA.

Momentele în care eu judecam aspru și urâcios pe oricine, iar ea mă privea ușor dezamăgită, dar din nou, răbdătoare știind că o să-mi vină mintea la cap. 

Momentele în care simțeam că o iau Brăila (am învățat recent această expresie și îmi place rău) iar ea îmi întindea timidă o jucărică sau un desen colorat încercând să mă liniștească. 

Momentul (MOMENTUL!) în care am vrut iar să renunț la ceea ce îmi doresc să fac (da, da, iar o iau cu actoria, v-am zis că n-o să mai tac din gură niciodată despre asta) pentru că frici, anxietăți, nesiguranțe și alte distracții de oameni mari, iar ea mi-a amintit că făceam asta dinainte să știm să facem altceva. Apropo de asta, las mai jos un fragment foarte important din ceva ce am scris mai demult: 

„Am îndesat în scurta mea viață, cum îndeși orezul în foaia de varză, diverse activități extra. 

Balet

Volei

Tobe

Desen

Chitară

Teatru.

Te

A

Tru

Prima dată l-am făcut în tocul ușii de la sufragerie, improvizând din polistiren și cartoane colorate cele mai impresionante scenografii … pentru un copil de 9 ani. 

Apoi l-am făcut în trupa de amatori a orașului. 

Îmi plăcea să joc - mă rog, ce putea juca o fetiță de 10 ani, complexată de freza nașpa pe care i-o tot făcea maică-sa (bob scurt asimetric) și îmi plăcea că oamenii se uitau la mine. Senzația aia că toți și-au rupt din timp ca să vină să te vadă PE TINE și ȚIE ÎȚI dedică TOT  TIMPUL LOR mi se părea fenomenală. Ceva ce îmi doream să simt toată viața! 

(...) 

Acum sunt aici. 

Dar îmi doream să fiu aici de acum șapte… nu, îmi doream să fiu aici de când făceam spectacole în tocul ușii de la sufragerie. 

Sunt aici. Fetița cu freză nașpa de artistă merită să fiu aici!”

Așa că, pusu, îți mulțumesc că ești cu mine și îmi amintești despre măsura lucrurilor, despre lucrurile nemăsurabile și despre cele care contează cu adevărat. 

Mulțumesc că ai rămas cu și în mine chiar și atunci când atmosfera nu era cea mai atrăgătoare, că îmi ești motor și motivație atunci când simt că n-am rost. 

Mulțumesc că n-ai crescut și ți-ai păstrat candoarea și bucuria lucrurilor mici, iar astfel, prin tine, pot să le păstrez și eu. 

Încerc în fiecare zi să fac să fie soare acolo unde ești tu, pentru că știu cât de mult îți place să-ți alinți poafele în lumina lui. Iar atunci când nu reușesc, mulțumesc că sari ca proasta în bălți și îmi amintești că orice furtună are și ea bucuria ei. 

Te iubesc, ești cel mai bun copil din lumea asta! 

Încerc să fiu un adult pe măsura ta. Dar e greu când un om așa mic măsoară atât de mult.