saudade

Obișnuiam să scriu cu orele. 

Mă așezam în fața calculatorului și mă pierdeam printre tastele lui. 

Trăiam vieți paralele mai ceva ca cel mai dăruit actor și inventam universuri la care Elon Musk nici nu visează. 

Apoi mergeam grăbită la mama să-i spun „vrei să-ți citesc ce am scris?”. 

Iar ea voia. Mereu. 

Ne așezam amândouă pe canapea și turuiam bucuroasă tot ce mi-am povestit în minte și-n literă. 

Iar ea lăcrima. Mereu. 

Puțin încurcată de maturitatea gândurilor mele, puțin mândră de felul în care le știu traduce în cuvânt, puțin emoționată de mărturisirile pe care i le făceam indirect. 

Am crescut printre muze. Le-am simțit fâlfâitul ușor al aripilor când intrau pe geam, odată cu primele raze ale dimineții, iar dorul mă gâtuia imediat ce le simțeam plecate. Am învățat cum să mă port cu ele; cum să le chem timid sau să le alung mânios - când credeam că nu-mi ajung. Am deslușit taina chemării lor, ca pe o rugăciune pe care o inventezi, tu pentru tine, și o păstrezi cu sfințenie toată viața, sub cheia inimii tale. Am înțeles și aplicat regulile cu care veneau la pachet: 

Să nu strivești (corola de minuni a lumii)!

Să nu ucizi (cu mintea tainele, ce la întâlnești în calea ta)!

...dar

Să iubești (și ochi, și flori, și buze, și morminte)!

Îmi vine greu acum. Mă așez în fața laptopului, scriu, șterg, scriu iar, șterg iar. 

Sunt indecisă și nesigură pe cuvintele mele. 

Mi-am ieșit din mână.

Dar muzele m-au învățat cândva, că unele lucruri chiar sunt ca mersul pe bicicletă: nu se uită niciodată. 

Uneori pot fi îngropate sub mormane de praf și uitare; s-ar putea pierde printre activități mundane și deloc satisfăcătoare, dar nu pleacă niciodată, cu adevărat.

Poate doar se ascund suficient de mult și de bine încât să te facă să înțelegi ce ai avut și n-ai prețuit. Dar dacă te aud chemându-le insistent și te văd survolând spațiul vostru de lucru ca o pasăre de pradă, te-ar putea surprinde, lăsându-se pradă chemării tale.

Revenind în locul vostru de creație și amintindu-ți unde îți șade puterea. 

Ce vreau să spun... e că m-am întors la dragostea mea.

Poate cu pași mai mici, poate mai timizi, poate mai smeriți.

Dar sunt aici, muzelor, aș vrea să nu mă mai lăsați să plec!