Bună dimineața, fată!
Știu, încă nu te-ai trezit.
Dar eu m-am trezit la 04:31. Poate pentru că am adormit pe la 22, poate pentru că mi-am dorit sau poate pentru că „așa a fost să fie”; fără să-mi dau seama, până nu mi-a arătat Facebook, „în această zi acum 2 ani” făceam exact același lucru. N-aveam somn și ieșeam în Cișmigiu să beau o cafea și să scriu - chiar cred că ar trebui să fac asta mai des!
Vezi tu, pe cât de mult urăști să te trezești acum devreme, pe atât de mult îți vei dori să faci asta mai încolo. E ceva foarte liniștitor între orele 7 și 9 dimineața. Orașul încă freamătă a somn, oameni pe străzi nu prea găsești - iar cei pe care îi găsești aleargă cu căștile în urechi sau plimbă căței, așa că pot doar să adauge la liniștea ta, iar aerul e … cum spuneam acum 2 ani, crocant.
Așadar, chiar dacă tu încă dormi, am să te iau cu mine-n gând, la cafea în Cișmigiu.
Aseară îmi propusesem să ies la alergat. Întâmplarea a făcut să fie nevoie să alerg puțin, tot aseară, grăbindu-mă spre cineva, și să-mi dau seama că e încă prea devreme pentru piciorul meu drept. A trecut abia o săptămână de când l-am izbit de asfalt, mai are nevoie de puțin timp până să alerge din nou. Superbă cronologia, totuși:
7 martie 2021: spart bărbie
14 martie 2021: dimineață crocantă în Cișmigiu
7 martie 2023: spart tibie
14 martie 2023: dimineață crocantă în Cișmigiu
Și nici măcar nu le-am planificat! 🙂
M-am trezit cumvă mâhnită de piciorul meu nevindecat, iar primul gând a fost: „ei, nu mai merg nicăieri dacă nu-mi iese planul inițial, mai bine mai stau în pat.”. Și am stat; o oră, o oră și ceva, până când, la un moment dat, ceva m-a aruncat din pat direct în haine și apoi, brusc, aerul din jurul meu era crocant.
Eram afară.
Iar afară simțeam mirosul pe care îl adulmecam flămând în fiecare dimineață în care ieșeam din tura de noapte - pe vremea când lucram la hotel. Am pus albumul Valeriei Stoica, „I don’t like roses” - recomand cu entuziasm și căldură! Magie face cu vocea fata asta! - și am luat-o la pas căutând cu privirea un petec de soare.
Așa am aflat că până târziu în dimineață, soarele sărută doar acoperișurile clădirilor - nu are loc de toate construcțiile astea moderne, înalte, fără personalitate, care ne sufocă în sticlă și metal. Am fotografiat fiecare acoperiș sărutat de soare pe care l-am găsit în drumul meu.
Am trecut pe lângă locul în care am muncit în ultimul an - deși n-aș fi crezut vreodată să rezist atât - și i-am mulțumit în gând pentru toate lecțiile prețioase pe care mi le-a oferit.
Apoi am urcat Calea Victoriei doar pentru că mă simt într-o perioadă victorioasă a vieții mele.
Am simțit un miros de parfum dulce combinat cu tutun care m-a dus, simultan, cu gândul la doamna mea învățătoare, dar și la stația de autobus de pe Memo, din Cluj-Napoca (te pup și mi-e dor de tine, orașule!).
Am mers la cafeneaua de lângă unde-am-stat-înainte, am primit cel mai călduros și zâmbitor „bună dimineața”, mi-am luat o cafea mare și o apă și am poposit, într-un final, în Cișmigiu.
Aici am descoperit că banca-mea-care-nu-e-a-mea-dar-este nu mai este. Mi-au luat banca..
Așa că am mai făcut câțiva pași și am găsit alta.
M-am așezat, am scos arsenalul din dotare: capacul de la cafea pe post de scrumieră, Iqos (not sponsored, but I’d like, call me baby), telefon pentru fotografiat, căștile din urechi și am stat.
Am stat și am respirat, am stat și am ascultat, am stat și am zâmbit.
A apărut o doamnă cu un cățel căruia îi vorbea cu „mami” - m-a făcut să mă gândesc la micul meu fraier de acasă care doarme-n vârful patului.
A apărut o doamnă în vârstă care a luat la rând aparatele de fitness din parc, cu o dăruire și determinare care m-au impresionat teribil.
A apărut o rață cu o bucată de chiflă habar-nu-am-de-unde-a-găsit-o pe care am urmărit-o cum se înfrupta din ea.
La fix 7:31, soarele a inundat banca mea nouă care nu-i a mea, dar este.
Am închis ochii, l-am lăsat să mă mângâie și am mai stat.
M-am întâlnit cu tine… mă rog, nu cu tine, dar cu o fetiță la fel de bosumflată cum mi te amintesc pe tine în diminețile pe care încă nu le știai crocante. O trăgea bunicul de mână spre grădiniță (?) iar ea chiar nu voia să meargă acolo. Am zâmbit tare.
Apoi am mers de-a lungul Dâmboviței, cu soarele în față, dor în suflet și apa în dreapta. Cred că unele doruri nu trec niciodată.
Am oprit la florărie pentru niște frezii. Aș fi vrut albe, să se asorteze cu ținuta mea, dar nu aveau. Am luat galbene și mi-am dat seama că am ajuns să trăiesc estetic, dacă putem spune așa. Vreau să zic… frumos. Să fie frumos în jurul meu. Îmi place.
În cele din urmă am ajuns acasă, unde micul fraier mă aștepta exact unde l-am lăsat: în vârful patului; dar a venit grăbit când a văzut ce captură parfumată i-am adus la molfăit!
Am planuri multe pentru ziua asta!
Am planuri multe pentru noi, fată!
Haida!
Comentarii
Trimiteți un comentariu