fluturii

 .

.

.

.

Știi povestea cu fluturii, nu?

Fluturii din stomac care se nasc atunci când apare îndrăgosteala. 

Senzația nepământeană când ești privit cu ochi plini de iubire. 

Și dacă ți-aș spune că ai deja fluturii? 

Fluturii sunt prima rază de lumină pe care ai văzut-o când ai deschis ochii pentru prima dată pe pământ. Tu nu ți-o amintești, dar fluturii da. 

Toate parfumurile pe care le-am mirosit și le-am potrivit unui moment. 

Paginile cărților pe care le-am răsfoit în soare, citind pe diagonală, cu gândul altundeva. 

Curaj, nostalgie și macaroane cu brânză în bucătăria care miroase a Dero.

Fluturii sunt dorurile pe care le zâmbim în noapte.  

Războaiele pe care ni le purtăm smeriți, în liniște. 

Ca un cumul de experiențe, trăiri și amintiri pe care le denumim ca importante și decidem să ne construim din, prin, cu, după și în ele. 

Iar fluturii se recunosc. Se activează ca niște magneți. 

Încep să zboare bezmetic, se caută disperați, ca și cum lipsa atingerii îi arde.

Nu se potrivesc întotdeauna, nu toți cu toți. 

Uneori învață să zboare într-un ritm comun, alteori se topesc în zeci de hamartii. 

În perioadele de mare singurătate, pleacă în expediții din lobul parietal până în fascia planetară. 

Adună senzații noi, gusturi, plăceri și doruri de colecție, așa că data viitoare când vor fi activați, vor avea niște conexiuni noi disponibile prin care s-ar putea lega mai strâns de noii fluturi. 

Iar atunci când suntem leneși, mai ales cu noi, pentru mult mult timp, ne zboară fluturii. 

Se pune prea mult praf pe aripile lor prea fragile și pentru că fluturii nu prea știu să moară pleacă undeva unde e curat. 

Hai, grijă că zboară fluturii!

fluture