blogul cu substrat

Există oameni și apoi există Oameni. Uriași. Mama mea mi-a adus în viață foarte mulți Oameni. I-a adunat și i-a ales cu atenție ca să am cu certitudine ceva important de învățat de la ei. I-a așezat cu grijă în viața noastră și m-a învățat să-i iubesc atât de frumos încât mulți dintre ei au devenit familie - familia pe care ți-o alegi. Când eram mică eram foarte revoltată că sunt mai mereu printre oameni mari. Mi se părea că n-am timp să copilăresc și că ard etape. Apoi am crescut, m-am făcut și eu om mare și mi-am dat seama cât de valoros e că am crescut așa. Artiștii sunt Oamenii buni ca o pâine caldă, curați și frumoși din interior spre exterior. Cu o lumină în ochi pe care nici un alt om de pe lumea asta nu o are. Cu o vorbă înțeleaptă și răbdătoare și glume delicioase cu subtext și pretext. Am crescut printre ei și sunt tare fericită că a fost așa. Problema cu ce a făcut mama mea e că nu și-a dat, nici ea, nici eu acum că sunt mare, seama că pe cât de bogată și importa...

  Pe când eram mică - mai mică, în orice caz - acum vreo zece ani, scriam o bucată de text care se numea „Ziua în care mi-am descoperit sânii”. Azi m-am pus să scotocesc în arhivele vechiului meu blog și am găsit-o : 18.10.2014 - zece ani și-o săptămână. Am recitit-o și m-a umplut un sentiment de drag pentru fetița de atunci. Pe lângă că se vedea cu cel puțin cinci ani mai matură decât era; ceea ce, să fim serioși, am făcut toată viața până recent, a trecut prin niște „linșări mediatice” destul de serioase în micul Satu Mare în care F I E C A R E avea o părere despre orice; practic, cum e acum în lume, dar doar în bula mea, că nu ieșisem încă din ea.  Unii au făcut mișto de mine că scriu despre ceva ce n-am - da, n-am sânii prea mari, nici măcar nu cred că au mai crescut de atunci, dar sunt ai mei mici și obraznici și cea mai bună parte e că peste 25 de ani o să fie exact în același loc - dacă știți cum zic. ;)  Alții s-au legat de titlu și de metaforele pe care le-am găs...

  . . . . Știi povestea cu fluturii, nu? Fluturii din stomac care se nasc atunci când apare îndrăgosteala.  Senzația nepământeană când ești privit cu ochi plini de iubire.  Și dacă ți-aș spune că ai deja fluturii?  Fluturii sunt prima rază de lumină pe care ai văzut-o când ai deschis ochii pentru prima dată pe pământ. Tu nu ți-o amintești, dar fluturii da.  Toate parfumurile pe care le-am mirosit și le-am potrivit unui moment.  Paginile cărților pe care le-am răsfoit în soare, citind pe diagonală, cu gândul altundeva.  Curaj, nostalgie și macaroane cu brânză în bucătăria care miroase a Dero. Fluturii sunt dorurile pe care le zâmbim în noapte.   Războaiele pe care ni le purtăm smeriți, în liniște.  Ca un cumul de experiențe, trăiri și amintiri pe care le denumim ca importante și decidem să ne construim din, prin, cu, după și în ele.  Iar fluturii se recunosc. Se activează ca niște magneți.  Încep să zboare bezmetic, se caută dis...

A trecut un an de când m-am apucat de mine.  Un an de când mi-am adunat tot curajul pe care l-am găsit în ființa mea mică și l-am purtat mândră pe umeri și în brațe, pășind pe calea la care visam de mult prea mult timp.  Oficial, am terminat primul an de master, acum, după excursia la Sibiu, unde am jucat spectacolul-performance-examen Grand Hotel Danemarca în cadrul FITS și n-am cum să nu marchez momentul cu niște gânduri și foarte multe sentimente adunate în cele nouă luni de când fac asta.  Nu cred că e deloc o coincidență că durata unui an universitar (sau școlar, fie vorba între noi, dar am trecut de etapa aia așa că nu mai știu care sunt acum emoțiile clasei a șaptea) coincide cu durata unei sarcini. În special în cazul facultăților vocaționale, mi se pare o metaforă tare frumoasă dacă vei considera că cele nouă luni ale fiecărui an te formează dintr-o moleculă cu potențial în ceva desăvârșit. Ca și cum ai aceste luni pentru a acumula și a învăța și a deprinde tot c...

Dacă aș avea nouă vieți, mi-aș petrece-o pe prima dintre ele în apă.  Ca într-o încercare naivă și imperfect de umană de a prelungi cele nouă luni din placentă. M-aș plimba prin mări și în oceane, m-aș scufunda până în adâncurile lor și aș înota cu delfinii. Aș privi răsăritul și apusul cum colorează apa care mi-e casă și pe mine odată cu ea. Aș ieși pe plajă doar de frică să nu-mi cadă degetele de cât de încrețite sunt și aș dormi goală pe nisipul fierbinte. Aș mirosi a mare și a dor, aș fi mereu bronzată și mi-aș prinde scoici și flori în păr. Aș fi liberă și mi-ar fi atât de bine cu ochii înverziți de soare și pistrui.  Iar când aș simți că am înotat destul - ca și cum asta poate fi vreodată destul - m-aș îneca la miezul unei nopți cu lună plină, încercând să-mi țin ochii deschiși cât mai mult timp. Voi savura fiecare fărâmă de aer, iar când el se va termina, voi savura sufocarea pentru că astfel, nu-mi va mai fi frică. Iar cea de-a doua viață va începe.  Pe ea o voi ...

Spuneam acum câteva săptămâni că îmi amintesc clar perioade din viața mea în care visam la tot ce am acum. Că acum, acest tot s-a împlinit și nu pare să se oprească din împlinire prea curând.    Exact așa mi-au fost ultimele zece zile, care au făcut o tranziție minunată dinspre 26 – care a fost cel mai greu, dureros și zbuciumat an din viața mea de până acum, spre 27 – care se arată a fi ceva minunat; primele șapte zile din el au fost așa și nu e un secret că îmi doresc ca toate celelalte să fie aidoma. Am plecat de nebună, cu pisica ce miroase a cartofi, pe tren spre Satu Mare - prima dată pentru pisică și prima dată în ultimii mulți ani pentru mine, la vagon clasa a doua, cu 15 lei (mai ieftin decât un Uber din București în București). Am avut cea mai colorată companie; niște neni care mi-au povestit vrute și nevrute: de-ale conspirațiilor și credințelor oamenilor care votează cu AUR și cred că 5G ne-a adus corona. A fost obositor, amuzant și mi-a amintit cât de curajoasă ...