balcoanele din București

 Pe când eram mică - mai mică, în orice caz - acum vreo zece ani, scriam o bucată de text care se numea „Ziua în care mi-am descoperit sânii”.

Azi m-am pus să scotocesc în arhivele vechiului meu blog și am găsit-o: 18.10.2014 - zece ani și-o săptămână. Am recitit-o și m-a umplut un sentiment de drag pentru fetița de atunci. Pe lângă că se vedea cu cel puțin cinci ani mai matură decât era; ceea ce, să fim serioși, am făcut toată viața până recent, a trecut prin niște „linșări mediatice” destul de serioase în micul Satu Mare în care F I E C A R E avea o părere despre orice; practic, cum e acum în lume, dar doar în bula mea, că nu ieșisem încă din ea. 

Unii au făcut mișto de mine că scriu despre ceva ce n-am - da, n-am sânii prea mari, nici măcar nu cred că au mai crescut de atunci, dar sunt ai mei mici și obraznici și cea mai bună parte e că peste 25 de ani o să fie exact în același loc - dacă știți cum zic. ;) 

Alții s-au legat de titlu și de metaforele pe care le-am găsit ca să descriu ceva monumental ce mi se întâmpla în vremea aia - fără să înțeleagă sau măcar să-și pună problema că ar putea fi ceva mai mult decât „țâțeee”.

Au mai fost cei care s-au curentat că ioi și vai doamne, vorbesc despre SUBIECTE TABU. 

Și prea puținii care au înțeles și m-au felicitat, încurajat, susținut să merg mai departe.

Feedbackul primit m-a dărâmat. 

Pe lângă că eram timorată și speriată de viață, aveam niște probleme imense cu mine și cu corpul meu, iar faptul că „publicul meu” m-a primit astfel a fost bomboana de pe colivă. Mă complexau sânii prea mici (sexy), șoldurile prea mari (pregătite să aducă viața în viață), părul prea rar (pe care l-am tuns singură în baie și ca să arăt de groaza groazelor), cearcănele prea adânci (în care îmi port toate lacrimile și emoțiile) - practic am făcut singură din corpul meu un câmp de luptă și mă întrebam de ce mă doare.

Eram ca o păpădie - suflai puțin mai tare spre mine și mă mistuiam. 

Dar femeia de azi este pe cât de înduioșată, pe atât de mândră de fetița de atunci. 

Știu sigur că fără ea, eu nu eram azi aici. 

Și pentru că, oricât de tare ar fi, nu se poate să mă întorc în timp și să-i spun cât de bine o să ne fie dacă mai are doar puțină putere și răbdare, vă spun vouă, că tot (mă) citiți. 

De niște timp, destul de mult ca să fiu complet sinceră, simt că sunt pe val. 

Nu, nu pe val. 

Pe nori. 

Plutesc. 

On a streak - cum s-ar zice 

Nimeni și nimic nu mă poate atinge. Care dărâmat? 

Sunt atât de sigură pe picioarele mele încât mi-au dat aripile. 

Cred atât de mult în vocea mea încât nu-mi mai tremură când îmi rostesc adevărul. 

Am rutina de dimineață, rutina de după masă și rutina de seară - și fiecare este pe cât de necesară, pe atât de mișto. 

Dincolo de creme, serumuri și alte maglavaisuri în care îmi place să-mi scald pielea, dimineața îmi beau cafeaua cu ochii și nasul în soare - casa mea albă și luminoasă e perfectă pentru asta; bate de dimineața până târziu în toate camerele. 

După masă stau uneori și meșteresc ceva cu capul - scriu, desenez, fac integrame (de la o vârstă…), lucrez la proiecte secrete (despre care nu vorbesc pentru că am această superstiție că nu se mai finalizează dacă zic), cânt (nu extraordinar, dar hei! măcar încerc), dansez la sau fără bară - și uneori cu trupul (haha, nu, nu în sensul ĂLA) pentru că avea dreptate cine zicea că sportul ăsta e și el un microb greu de „vindecat”. Alteori după mesele mele sunt în deplasare și le petrec cu omul meu preferat, care mă învață și îmi spune atât de multe, cu atât de puține cuvinte și despre care nu mă pot apuca să scriu că n-aș mai termina niciodată. 

Iar seara îmi fac câte un ceai, aprind cele 47 de surse alternative de iluminat pe care le-am inventat prin casă și creez atmosfera aia superbă în care miroase a toamnă și a liniște și a pisica ce miroase a cartofi care vine să ne iubim și stăm așa ca doi moșneguți în fotoliu și e cel-mai-minunat-lucru-din-lume.

Ce vreau să zic, pe lângă că vă fac un pic în ciudă cu viața mea echilibrată și grozavă, e că sunt din cale-afară de mândră și de fericită că am ajuns aici, că mă bucur real de viața mea, că fac exact ce simt, când simt și mai ales dacă simt, că sunt stăpână pe mine și pe deciziile mele, că sunt golită de resentimente, supărări și dezamăgiri - pentru că am ales într-o anumită zi să iert tot ce mai aveam de iertat ca să nu mai trag după mine caii morți ai altora, și că nu mă sperie absolut nimic din ce s-ar putea întâmpla mâine. 

Mâine. 

Vai, cum poate să sune! 

Și mai vreau să zic că pentru fiecare fetiță (sau bine, fie, adolescentă, că nici mie nu-mi plăcea să mi se zică fetiță) speriată și confuză de azi, este o femeie liniștită și fericită peste 10 ani. Fiecare întrebare care pare că n-are nici un răspuns pe sfânta lume, fiecare durere care pare că n-o să treacă niciodată și fiecare dor care nu poate fi ostoit se vor liniști cândva. Vorbele de duh și maximele pe care le auzi până îți dai ochii peste cap sunt cele mai adevărate. 

Și cu toate că nu mă crezi, cu toate că îți dai ochii peste cap, cu toate că te gândești „uite-o mă și pe asta, filozoafa poporului, ce s-a trezit ea să facă dezvoltare personală cu mine!” eu o să stau în fotoliul meu de moșneguț și o să aștept să am dreptate. Nu pentru mine. 

Și mai vreau să zic că azi-dimineață la 9 îmi făceam singură breton în baie, în chiloți, cu sânii mei mici pe afară, ascultând coloana sonoră de la Joker: Folie à Deux și m-am simțit cea mai frumoasă femeie din univers. 

Așa vă doresc și vouă!