rumination

 Am iubit un bărbat.

M-a iubit și el, dar s-a urât pe sine mai mult.
Iar eu n-am avut cum să concurez cu asta.

N-am știut să-l țin suficient de blând, nici suficient de departe de părțile din el care cereau să fie distruse.

Am început să cred că trebui să-i duc războiul.

Că dacă stau în fața lui cu sufletul crăpat, cu palmele deschise și cu speranța în ochi, mă va vedea pe mine. Și viața.

Nu războiul. Și frica.

Dar când ai locuit prea mult timp într-un război, frica devine acasă.

M-a iubit și el. În singurul fel în care a știut.

În bucăți.
În iertări.
În promisiuni.
Și în încălcarea lor.

Cu durere.
Cu greu.
Cu lacrimi în ochi.

Dispărând, de fiecare dată, puțin mai mult.

Am încercat să înțeleg cum pot fi atât de adorată și abandonată în același timp.

N-am înțeles.

Dar am înțeles că dragostea n-a fost niciodată dușmanul.

M-a iubit și el.

Cu priviri scurte.
Cu vârful nasului.
Cu tot ce avea mai bun.
Cu tot ce nu-l costa prea mult.

Restul l-am plătit eu.

Am iubit un bărbat. 

Și iubirea n-a putut câștiga războiul.