tot ce știu despre iubire

 Există iubiri. 

Și apoi există Iubiri. 

Nu am mai scris inspirată de cineva de ani buni. Nu inspirată-bun. 

Nu am mai găsit puterea, dorința sau poezia în oamenii din jurul meu. 

Oamenii pe care am ales să-i iubesc și care au ales să nu. 

Cred că am fost prea sufocată, pentru prea mult timp de ceea ce a trebuit să fiu pentru ei, 

crezând cu toată ființa că asta îi va 

vindeca 

ajuta

i n s p i r a

dar oamenii nu pot fi vindecați, ajutați, inspirați atunci când ei nu vor. 

Apoi a apărut. 

Ca o primăvară a vieții mele, într-o primăvară a vieții mele. 

Fără așteptări, fără întrebări, fără griji și temeri că aș putea fi și simți prea mult. 

M-a privit cum nici un alt bărbat nu m-a privit.

M-a simțit cum nimeni nu m-a simțit. 

Mi-a arătat că Iubirea nu îți crește adrenalina, ci îți relaxează umerii. 

Atât de normal, natural și firesc încât n-am putut să nu cad. 

Am căzut pradă ochilor care au văzut dincolo de ziduri. 

Am căzut pradă cuvintelor sincere, vulnerabile și viscerale pe care nimeni n-a mai avut curajul să mi le spună vreodată. 

Am căzut pradă fricilor și confuziei pe care le simt și le văd, le pot mirosi pe pielea lui și le gust în fiecare sărut. Pe care nu vreau să le vindec, dar aș vrea să le mângâi până vor simți că e în regulă dacă dispar pur și simplu. 

Noul e greu de dus, greu de acceptat și greu de lăsat să-și facă loc în grămada de tehnici de supraviețuire cu care te-ai descurcat până acum. 

Iar eu am considerat mereu despre mine că sunt foarte foarte șmecheră în ceea ce privește iubirea. Că o înțeleg, că o ofer, că sunt capabilă să fac o r i c e este nevoie pentru ea și mereu voi fi în control. 

Mai nou, am considerat despre mine că sunt foarte foarte vindecată și pregătită și că nimic nu mă poate clinti de pe piedestalul pe care am petrecut atât de mult timp să-l construiesc. 

Apoi a apărut.

Și mi-a arătat că Iubirile te pun față în față cu cele mai negre frici, te roagă să confrunți ceea ce credeai uitat demult și te provoacă să depășești limite pe care habar nu aveai că le ai. 

Te scot din zona de confort, ca să-ți arate zona de siguranță. 

Te solicită și au nevoie de tine prezent și curajos. Întotdeauna. 

Te dezvață de tot ce știai și numeai iubire și te învață despre Iubirea care nu doare, care nu provoacă, care nu costă. 

Iubirea care pur și simplu e. 

Dezamăgitor pentru mine și pentru șmechera care credeam că sunt, m-am comportat ca tot ceea ce m-a rănit. 

Și apoi mi-am amintit că „a învăța” nu se termină niciodată și că atunci când mă simt pe culmile existenței, viața știe exact cum să-mi dea un șut ca să mă aducă înapoi, cu picioarele pe pământ, și să-mi țipe în suflet că sunt „decât” un om 

imperfect, 

incorect, 

incoerent, 

dar Iubit.

E foarte ironic să mă apuc să (re)învăț iubirea Iubirea la 28 de ani. 

M-am apucat la 27 și asta face să fie, de fapt, al naibii de frumos pentru că mereu am zis că va fi una dintre vârstele mele preferate. 

Și a fost. 

27 a fost o vârstă foarte mișto. 

28 e vârsta la care reconsider tot ce știu despre iubire. 

Când nu credeam că va fi nevoie, 

când nu credeam că va fi cazul, 

când nu credeam că va apărea cineva care să mă provoace să fac asta. 

Apoi a apărut.