stelele care cad

Întotdeauna am iubit cerul. 

Nu știu dacă e pentru promisiunea infinitului pe care mi-o face în fiecare zi și noapte, sau dacă e farmecul misterelor pe care îmi e imposibil să le pătrund cu mintea, dar m-am simțit legată de el de când mă știu. 

Am avut, în sfârșit, ocazia să-l observ și să-l iubesc de aproape - din locul în care pare că mi-ar fi cel mai la îndemână, așezată pe pământul de care, deși nu-i al meu, mă simt foarte legată.

Mama mea îmi povestește că am mai făcut asta cândva, împreună, tot pe pământul ăsta drag; dar eu nu-mi aduc aminte pentru că eram încă mică și nu cred că mă interesau profunzimile astea pe atunci. Acum, în schimb, aș spune că mi s-a împlinit o dorință dinainte să am ocazia să mi-o pun cum se cuvine: privind stelele care cad. 

Am ajuns, ca în fiecare an, la Abrud. 

Am ajuns diferit la Abrud, cum nu mi-aș fi dorit să ajung dar cum cred că a trebuit să fie. 

Așa că am acceptat diferența și mi-am însușit ființa.

Am stat liniștită pe spate și am lăsat roua nopții să mi se culcușească în faldurile hainelor.

Am ascultat liniștea și am prețuit secundele în care cerurile s-au deschis și mi-au arătat secretele lor. 

Am numărat patru perseide doar ale mele și pentru fiecare am construit o poveste celestă. 

Prima, ca o mulțumire și bucurie deopotrivă - că sunt aici, că sunt cu oamenii cu care sunt, că suntem cu toții bine și bucuroși unii de alții. Că, în esență, sunt. Genul acela de recunoștință pe care am uitat s-o am în ultima vreme.

A doua, pentru mine și planurile pe care le-am făcut pentru viața mea și care trebuie să reușească - n-au de ales, nu le-am dat de ales. Am simțit că universul m-a scos din zona mea de confort, m-a învârtit în feluri brutale uneori, apoi m-a mângâiat și mi-a arătat că e, totuși, de partea mea - ca și cum aveam nevoie de asta pentru a mă mișca, în sfârșit, într-o direcție pe care am tot amânat-o.

A treia - cu noroc - pentru cea mai arzătoare dorință pe care n-am s-o spun cu voce tare, pentru că asta mi-ar putea lua din șansele ei de împlinire și e prea importantă pentru a o risca de dragul unor cuvinte frumoase care s-o însoțească aici.

Iar a patra, și cea din urmă, care s-a lăsat așteptată atât de mult încât credeam că nu va mai veni, căreia mi-a fost greu să-i atribui o dorință anume - ca și cum mintea mi s-a golit de nevoi și cerințe și a vrut pur și simplu să se bucure de cerul brăzdat de toate visele celor ce, odată cu mine, l-au privit în noaptea aceea și și-au pus încrederea în puterea lui. 

În dimineața următoare am aflat că cineva drag mie a plecat la stele.

Și nu pot să nu mă întreb dacă oare nu a fost chiar el cel care a făcut spectacolul pomenit.

Poate pentru a-mi aminti că și eu obișnuiam să fac spectacole, poate pentru că știa că am nevoie de puțină speranță - cu toate că nu i-am spus, poate pentru a mă anunța și pregăti pentru vestea cu care îmi va începe următoarea zi sau poate, pur și simplu, pentru a-mi spune că e bine, că a ajuns unde trebuie și e alături de toți ceilalți plecați ai mei și mă veghează cu drag și grijă dintre stelele care cad. 

Așa cum nu îmi amintesc să mai fi văzut stele care cad, nici amintiri foarte clare de la înmormântări nu am. În principiu, nu sunt de acord cu ele, deși le înțeleg necesitatea și datina - dar le consider o extensie a suferinței care există oricum și care chiar nu cred că are nevoie de încă un strat. 

De data asta, am fost acolo pentru ai mei rămași pe lumea asta, pentru că cred în puterea familiei și în dragostea care trebuie să te aline în momentele astea. Veșnicul și necesarul împreună care poate vindeca, încuraja, împuternici și întări în cele mai negre dintre momente.

Am strâns mâini dragi tremurânde încercând să-mi torn toată dragostea în atingerea aia. 

Am primit îmbrățisări magice de la oameni pe care îi iubesc din cale-afară dar care, de felul lor, nu sunt cei mai afectuoși din lumea asta - dar eu îi iubesc și așa. 

Am plâns și nu știu de ce am plâns; de fel sunt destul de puternică și sunt perfect în regulă să stau stâlp pentru ceilalți în momente de genul ăsta. Măcar să fi ușurat greutatea lacrimilor celor care întradevăr nu și le puteau stăpâni.

Am avut mintea golită de gânduri și doruri. Am fost pur și simplu martora unui ritual, conștientă că sunt acolo pentru dragii mei cei mai dragi, îngăduitoare cu lacrimile care nu aveau astâmpăr și curioasă dacă cerul meu va avea mereu de acum stele căzătoare. 

Astronomic vorbind, n-are cum să aibă mereu stele căzătoare. 

Dar pentru mine și în gândul meu, voi asocia întotdeauna dispariția lui cu apariția lor. 

Și mereu, indiferent dacă pe pământul ăsta sau la celălalt capăt de lume, când voi vedea o stea căzătoare mă voi gândi la dragii mei cei mai dragi și la cât de bucuroasă sunt de ei, cât de bucuroasă trebuie să îmi amintesc să fiu de ei, atât cât îi mai am. Pentru că familia mea mică devine din ce în ce mai mică, iar eu nu știu încă cum să fac pace cu asta.

Până aflu, am să cred că stelele care nu cad, râd pentru mine noaptea.