la mulți ani

Puișor, a trecut ziua ta. A noastră. 

A fost primul an, din toți cei 26 de până acum, în care n-ai simțit că ziua ta e a ta. Cumva era normal, cumva mă așteptam, dar am sperat până în ultima clipă că voi reuși să (ne) păcălesc și vom simți senzația nepământeană… măcar pentru o clipă. N-a fost să fie de data asta. 

Au lipsit niște lucruri de la ziua ta. 

A lipsit expoziția pe care toată copilăria n-ai înțeles-o, ba chiar ai fost supărată că a înlocuit toate petrecerile cu baloane și pizza la locul de joacă ce puteau fi. Au lipsit cel puțin doi oameni dragi și importanți. A lipsit ploaia, care și-a cernut picăturile în fiecare an pe la ora 3-4, doar pentru a lăsa loc soarelui de pe la 5 când… începea expoziția. 

Totuși, ziua ta a trecut, puișor, iar eu stau aici, neștiind ce să fac cu 26.

Să-ți mai zic ce am făcut de la ultima noastră întâlnire?

Nu prea multe, sincer. Încă mi-e greu să văd soarele de după nori, luminița de la capătul tunelului și toate celelalte clișee motivaționale pe care le recită oamenii în situații. În unele zile mi se pare mai greu ca în prima zi, ceea ce mă dezamăgește și întristează teribil.

Ne-am mutat iar! Hai să spunem că am prezis bine ultima data când am vorbit: chiria găsită nu era ce trebuie, iar colega de apartament nici atât - măcar avem o poveste super amuzantă (acum că a trecut) de spus la petreceri. 

Dar noua noastră casă! Puișor, dacă ai știi cât de mult îți va plăcea! Imaginează-ți că jocurile tale cu decorat casele păpușilor au prins viață și au adunat elementele care îți plac cel mai mult într-un apartament scăldat în soare; cu parchet din lemn masiv, ușă dublă, mobilă frumoasă și cea mai delicioasă proprietară (cu tot cu un bebe mic, pentru că știm cât de leșinate suntem după bebe mici). Sunt foarte mândră și bucuroasă că am găsit casa asta pentru noi! Simt că ți-am făcut un cadou frumos tare, mai ales ție!

În continuare merg la dans la bară. Îmi place peste poate și mă face să mă simt puternică, frumoasă și stăpână pe situație - deși, fie vorba între noi, de cele mai multe ori nu sunt, dar ți-am zis că instructoarea are acest talent de a ne face pe toate să ne simțim ca niște zeițe indiferent cât de strâmb ținem vârfurile degetelor. 

Am început să simt soiuri noi de dor. Unele se simt ca valurile din nopțile de vară în care îți scalzi picioarele încinse, iar altele mă îneacă de-a dreptul. Uneori mă păcălesc cu ceva treburi casnice sau o lectură plăcută (da, am reînceput să citesc), alteori fac pe mastercheful și îmi așez dorul cu grijă pe foi de lasagna sau blat de biscuiți. Alteori îl hrănesc cu vreun film siropos sau un playlist trist și sper că poate de data asta îl consum pe tot (nu l-am consumat niciodată nici măcar pe jumătate - am reurse nelimitate, se pare). Și de cele mai multe ori vine pisica asta mică și iubită care miroase a cartofi și toarce pe pieptul meu, ca și cum dacă vibrația e suficient de puternică, dorul ar putea cădea cum cade un telefon de pe masă și s-ar sparge în mii de bucățele.

Am învățat să apreciez expoziția care pe tine te enervează atât de tare acum - deși ți-a plăcut să alergi roată muzeul țipând „e ziua mea și fac ce vreauuuu!!”. Și știi ce, fată? Chiar e ziua ta și chiar faci ce vrei! - trebuie să vedem cum aplicăm filosofia asta în fiecare zi.

În esență sunt bine, viața noastră s-a (mai) liniștit și conglomeratul de „nasoale” care ne-au chinuit câteva luni bune s-a dizolvat în mici bucurii. 

Totuși, nerecunoscătoare cum mă știi, nu pot să mă bucur până la capăt. 

Cred că aveam dreptate când am spus că simt că anul ăsta „doar am suferit”. Din varii motive, după ce diverși oameni au decis să facă pe „mesagerii lecțiilor de viață”.
Le-am învățat, pot primi o vacanță? Că tot e vară…

Sau poate, în altă dată în care am spus că „viața poate fi oricât de minunată, dacă lipsește cineva din ea, totul e degeaba” am avut mai multă dreptate.

Măcar avem soare în casă și pisica ce miroase a cartofi. 

La mulți ani, puișor!

Să ne fie cu fericire, că-i cea mai importantă!