itinerar

Iar am dispărut. Tot simt nevoia s-o fac de vreo două luni încoace.

În unele zile mă simt atât de liniștită și tăcută, încât aș vrea să rup orice legătură cu oricine, să-mi iau pisica și să plecăm departe (nu promit că n-o să se întâmple într-un exces de zel).

În altele aș vrea să mă înconjor de toți oamenii dragi, să pregătim împreună mese și seri de jocuri și subiecte de bârfe și discuții, să petrecem până „ne uită Dumnezeu”. 

Iar în alte zile simt ceva cum îmi apasă greu pe piept și ochi. Ca și cum toate durerile și supărările s-au adunat într-un bulgăre imens care uneori mă țintuiește la pat și tot ce pot - și, de altfel, îmi vine - e să plâng înfundat. 

De vreo două luni încoace, 67 de zile, mai exact, viața mea s-a schimbat…radical. Și nici nu exagerez când spun asta - din păcate. Cum și de ce? Pentru că cineva a decis asta. Iar cineva nu e un singur cineva. Sunt mai mulți cineva care au luat decizii pentru și despre viețile lor fără să țină cont de viețile pe care le 

afectează 

influențează 

schimbă radical în jurul lor. 

Dintre toți acești cineva, cu unul singur am o foarte mare supărare - ceilalți nu au spus niciodată că mă iubesc, deci acțiunile lor pot fi mult mai ușor justificate. Trecând totuși peste acest subiect neplăcut - trebuie la un moment dat, nu? - și revenind asupra celorlalți cineva, îmi dau seama că n-au făcut decât să mă forțeze să iau niște decizii pe care îmi doream să le iau de ceva vreme, dar mereu am găsit motive să mai amân. 

A trebuit să mă mut. 

Relația mea cu fosta-casă era una tare interesantă. O uram, pentru amintirile (mincinoase?) pe care le conținea, dar o iubeam pentru că mă făcea să mă simt în siguranță, era suficient de mare pentru a o considera „palat” și avea un potențial grozav de a deveni ceva foarte pe gustul meu - ceea ce aș fi făcut dacă nu mă mutam: o renovare fix cum îmi place mie. 

Dar într-o seară am primit un mesaj cum că „proprietatea se vinde” și n-am avut de ales. Trecând peste procesul extrem de enervant de a căuta, a vorbi cu agenți imobiliari (o specie de ființe care îmi e PROFUND ANTIPATICĂ! scuze) și a găsi tot felul de locuri dubioase de heroiniști sau în afara orașului sau decorate de vărul lui Ștefan cel Mare, am găsit într-un final un loc care nu-i nici perfect, nici mare ca un palat, nici nu mă face să mă simt foarte în siguranță, dar are potențial și NU are amintiri. Momentan merge așa. 

BONUS: deși nu credeam că voi reuși, am coleg de apartament. Ceva ce n-am mai avut din facultate. E între ciudat și ok. Posibil nu cel mai bun moment al vieții mele să stau cu cineva. Mai vedem…

M-am apucat de dans la bară. 

Și nu, nu vreau să-mi spuneți cât de lasciv și porno și „de prostituate” e. Le-am auzit deja pe toate, mulțumesc pentru susținere celor ce mi le-au spus (mai în glumă, mai în serios, tot nașpa sunteți. scuze). 

Iubesc că fac asta. Iubesc că am un loc în care să merg, să mă întâlnesc cu alte fete și să muncim o oră împreună. O iubesc pe instructoarea mea, pentru că e mereu pozitivă și zâmbitoare; face mutre și ne scoate limba când ne plângem, dar mereu ne anunță când avem ”ultima” repetare, iar când simte că oftăm prea mult, ne spune ceva în genul „haideți fetelor, mai avem puțin, sunteți cele mai șmechere, vă admir” - cunosc zeci de profesori, de la clasa I la facultate, care ar putea învăța niște pedagogie, tată, de la fata asta! Iubesc scopul pentru care m-am apucat de asta, dar pe care nu vi-l spun, încă. Iubesc că doare mai mult în afară decât înăuntru (uneori). Iubesc că mă descopăr la fiecare curs: mai antrenată, mai puternică, mai determinată și că de fiecare dată când apare gândul parazitar ”de mâine nu mai vin că e greu” îmi amintesc EXACT de ce am început și de ce NU VOI RENUNȚA. Iubesc felul în care miroase în studio și faptul că are parchet din lemn masiv. 

(Cred că) am pierdut o prietenie.

Dar sincer, dintr-un motiv pentru care, dacă se va dovedi cu adevărat pierdută, MAI BINE AȘA. Mi se pare că viața mea a trecut în self-cleaning mode și lucrurile pur și simplu se cern cu o exigență și viteză pentru care poate nu eram pregătită, dar de care aveam nevoie cu siguranță. 

Nu mai lucrez. 

Am o lună și puțin de când n-am mai fost „la job”. E superb. E minunat și liniștitor și am atât de mult timp încât nu știu ce să fac cu el; dar caut mereu noi activități și lucruri pe care să le încep pentru a umple acest timp mult. Mi-am promis că nu voi mai lucra până nu voi găsi ceva (măcar tangențial) în domeniile mele de interes - deci dacă știți ceva legat de scris, teatru, film, primesc cu drag! - și intenționez să mă țin de asta. Mai am cursurile cu copiii, să nu vă imaginați că mor de foame, și o mamă din cale-afară de grijulie și atentă. 

Am avut foarte multe revelații. 

Cea mai importantă e legată de marele eveniment care a pornit acest lung șir de greutăți - dar pe care nu vreau să-l dezbat acum (sau vreodată, probabil) în mod deosebit, pentru că mi se pare ceva atât de lipsit de eleganță și demnitate încât nu-și are locul în paginile mele. 

Revelația în schimb, e una su-per-bă! Și e ceva ce tot auzi și vezi scris peste tot, doar că niciodată nu o iei prea în serios. Până ți se întâmplă ție. Eu, cel puțin, eu așa fac! Am aflat cum îmi doresc să-mi fie dragostea, primită și oferită, tocmai înțelegând foarte clar ce nu (mai) vreau să am niciodată alături de mine. Partea tristă e că am regăsit aceleași caracteristici în mulți alți stimabili cu care am interacționat (ah! bărbații care te simt „dezlegată” și sar ca vulturii. mpf!) dar sper, totuși, că mai există excepții de la regulă și că una mă va găsi și pe mine. 

Mi-am dat seama (iar, dar sunt sigură că n-am învățat încă lecția cum trebuie) că fiecare greu pe care eu îl văd FOARTE GREU în primul moment, devine din ce în ce mai ușor. Și, de asemenea, faptul că eu îl văd FOARTE GREU în primul moment nu e ceva rău. E doar ceva ce trebuie îmblânzit și educat - e același resort din care vine și prea mult-ul pe care îl simt, iar la asta nu aș vrea să renunț vreodată whatever it takes. Am un interior bogat, aș spune, și mi-ar plăcea ca oamenii să vadă și să pună preț pe asta. 

M-am reapucat (mai serios) de scris și vreau să mă țin de asta. Mai am vreo două lucruri de care vreau să mă reapuc, dar la fel, veți afla la momentul potrivit. 

Învăț să mă relaxez în fiecare zi. Să respir. Să fiu mai blândă cu mine. 

Nu îmi iese mereu. De fapt, încă îmi iese foarte rar.

Dar încerc să nu mă opresc niciodată. 

Va fi ziua mea foarte curând.

Aș vrea să-mi fac cadou o Iana nouă - și așa mă sperie cifrele alea care tot cresc - măcar să aducă și ceva bun cu ele. Dacă nu, îmi mai iau o pisică. Sau poate ambele, vedem. 

Vă țin la curent!