Bună ziua, numele meu este Iana-Frezia Elena Oprișa-Sulyok și am picat admiterea la actorie.
Și este cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla.
Mă încurajez pentru admiterea asta de când mă știu.
Admiterea asta trebuia să aibă loc acum vreo șapte ani.
Dar acum șapte ani eu eram mică, speriată și total neîncrezătoare în abilitățile mele.
În urmă cu vreo două luni, am decis că momentul a venit și trebuie să-mi încerc șansa. M-am interesat de cele necesare, am pregătit un repertoriu, am gândit și un mic moment pentru proba la alegere și de atunci m-am tot făcut că fac. :)
Cred că frica nu mi se terminase de tot și cumva, nu am reușit să tratez admiterea asta cu seriozitatea de care avea nevoie. Am sperat că ale mele cunoștințe regizorale mă vor scuti măcar de o parte din pregătiri. Am crezut că flerul și norocul ce m-au făcut să trec ca peștele prin oceanul de școli, licee și facultăți vor fi de partea mea încă o dată.
Dar viața, sau cineva care s-a distrat bine de tot acolo sus, a decis că de data asta… NU.
De data asta trebuie să învăț că viața nu-i atât de roz pe cât credeam speram.
De data asta trebuie să învăț că lucrurile trebuie tratate cu seriozitatea și importanța pe care o cer.
De data asta trebuie să învăț „eleganța capului plecat” pe care o tot predic prin scrierile mele de ani buni.
Nu m-am supărat. Nici măcar nu am plâns (și eu plâng mult. Foarte mult.).
Am ieșit de la proba de monolog mândră de faptul că am reușit să stau în fața comisiei și să spun cele două bucăți de text până la capăt. M-am bucurat de picioarele care au stat bine înfipte în pământ, chiar dacă genunchii tremurau mai ceva ca frunzele în bătaia vântului de toamnă, iar fiecare celulă din corpul meu striga „fugi!”. M-au impresionat stomacul ce s-a strâns ca să țină piept emoțiilor și obrajii ce nu s-au mai înroșit, doar au stat semeți ca să-mi susțină zâmbetul. Mi-aș fi pupat ochii, pe care am vrut mereu să-i simt licărind de emoție și bucurie în lumina reflectoarelor, dacă aș fi putut!
Am luat o notă sub-mediocră.
Și atunci am știut că ăsta nu-i momentul pentru *admis*. Dar poate e momentul pentru altceva.
Am mers la proba a doua cu un moment de care sunt și mândră, și mulțumită, și sigură. N-a fost, totuși, nevoie să-l arăt. Am știut, și eu și ei, că nu-i momentul pentru *admis*, așa că am transformat cele 5-7 minute într-o mică discuție ce mi-a confirmat învățăturile deja desprinse.
Mult mai prețioasă, mult mai de ajutor, mult mai reconfortantă.
Am ieșit de la proba la alegere cu zâmbetul pe buze și lacrimile înecate în emoții. Am poposit în cele mai dragi brațe și am început să dau telefoane, încercând să explic tuturor de ce e mult mai bine așa.
Nu știu dacă am reușit, am mai încercat odată aici.
Așadar, oameni dragi care mă citiți, împart cu voi niște înțelepciune Oprișistică și zic așa:
Visul tău, e visul tău; nimeni nu ți-l poate lua.
Visul fără muncă, moare.
Visul fără credință, moare.
Visul fără deteminare, moare.
Asta e treaba cu visele… sunt fragile și, mai ales, efemere. Trebuie întreținute cu atenție și grijă. Și-un pic de muncă. Și-un pic de sinceritate. Și-un pic de încăpățânare. Și-un pic de tiranie de la tine, pentru tine - promit că trebuie și merită!
P.S. DM for collabs. Pot deveni foarte ușor actor-fetish ;)
Comentarii
Trimiteți un comentariu