blogul cu substrat

A trecut un an de când m-am apucat de mine.  Un an de când mi-am adunat tot curajul pe care l-am găsit în ființa mea mică și l-am purtat mândră pe umeri și în brațe, pășind pe calea la care visam de mult prea mult timp.  Oficial, am terminat primul an de master, acum, după excursia la Sibiu, unde am jucat spectacolul-performance-examen Grand Hotel Danemarca în cadrul FITS și n-am cum să nu marchez momentul cu niște gânduri și foarte multe sentimente adunate în cele nouă luni de când fac asta.  Nu cred că e deloc o coincidență că durata unui an universitar (sau școlar, fie vorba între noi, dar am trecut de etapa aia așa că nu mai știu care sunt acum emoțiile clasei a șaptea) coincide cu durata unei sarcini. În special în cazul facultăților vocaționale, mi se pare o metaforă tare frumoasă dacă vei considera că cele nouă luni ale fiecărui an te formează dintr-o moleculă cu potențial în ceva desăvârșit. Ca și cum ai aceste luni pentru a acumula și a învăța și a deprinde tot c...

Dacă aș avea nouă vieți, mi-aș petrece-o pe prima dintre ele în apă.  Ca într-o încercare naivă și imperfect de umană de a prelungi cele nouă luni din placentă. M-aș plimba prin mări și în oceane, m-aș scufunda până în adâncurile lor și aș înota cu delfinii. Aș privi răsăritul și apusul cum colorează apa care mi-e casă și pe mine odată cu ea. Aș ieși pe plajă doar de frică să nu-mi cadă degetele de cât de încrețite sunt și aș dormi goală pe nisipul fierbinte. Aș mirosi a mare și a dor, aș fi mereu bronzată și mi-aș prinde scoici și flori în păr. Aș fi liberă și mi-ar fi atât de bine cu ochii înverziți de soare și pistrui.  Iar când aș simți că am înotat destul - ca și cum asta poate fi vreodată destul - m-aș îneca la miezul unei nopți cu lună plină, încercând să-mi țin ochii deschiși cât mai mult timp. Voi savura fiecare fărâmă de aer, iar când el se va termina, voi savura sufocarea pentru că astfel, nu-mi va mai fi frică. Iar cea de-a doua viață va începe.  Pe ea o voi ...