blogul cu substrat

Spuneam acum câteva săptămâni că îmi amintesc clar perioade din viața mea în care visam la tot ce am acum. Că acum, acest tot s-a împlinit și nu pare să se oprească din împlinire prea curând.    Exact așa mi-au fost ultimele zece zile, care au făcut o tranziție minunată dinspre 26 – care a fost cel mai greu, dureros și zbuciumat an din viața mea de până acum, spre 27 – care se arată a fi ceva minunat; primele șapte zile din el au fost așa și nu e un secret că îmi doresc ca toate celelalte să fie aidoma. Am plecat de nebună, cu pisica ce miroase a cartofi, pe tren spre Satu Mare - prima dată pentru pisică și prima dată în ultimii mulți ani pentru mine, la vagon clasa a doua, cu 15 lei (mai ieftin decât un Uber din București în București). Am avut cea mai colorată companie; niște neni care mi-au povestit vrute și nevrute: de-ale conspirațiilor și credințelor oamenilor care votează cu AUR și cred că 5G ne-a adus corona. A fost obositor, amuzant și mi-a amintit cât de curajoasă ...

  Mi-am dorit de când mă știu să am tot ce am acum.  Am visat la casa mea - culmea, am și găsit-o în realitate, gata făcută, parcă special pentru mine. Visam la casa asta pentru că simțeam că în ea îmi voi găsi liniștea și libertatea și, în ultimă instanță, oricât de clișeic ar suna, mă voi găsi pe mine. Și exact așa am făcut.  Am visat la momentul în care mă voi trezi dimineața și pieptul nu-mi va fi greu, ochii nu-mi vor fi scăldați în lacrimi, iar umerii nu mă vor durea de la poverile altora pe care le-am luat asupra mea. Niciodată nu am fost o mare fană a Paștelui. În afară de lumina care umple străzile și casele în noaptea de înviere, nu prea mă dă pe spate nimic legat de sărbătoarea asta. Nici măcar iepurașul nu era preferatul meu.  Anul ăsta, totuși, ceva e diferit.  Mi s-au împlinit visele, am lumină cât să umplu trei orașe, iar iepurașul a fost înlocuit de cea mai dragă pisică ce miroase a cartofi.  M-am apucat de pregătiri de parcă fac ospăț pen...