„ești mică?” A avut pentru mine, pentru mult timp, o semnificație cu totul și cu totul specială. Era o legătură, un secret, un cuvânt intim care lega doi oameni pentru că doar ei știau ce înseamnă. A fost atât de special încât m-am temut că nu voi mai putea să fiu mică niciodată și, mai ales, cu nimeni altcineva. Dar am reușit să fiu mică cu mine. Mama se sesizează de fiecare dată când mă aude „sunt micăăă” și îmi spune „nu mai vorbi așa despre tine, ești oricum, dar nu mică!”. Ah, dar sunt, mamă! Sunt mare, dar sunt foarte mică în același timp. A fi mică nu are nici o legătură cu înălțimea, pregătirea, intelectul sau alte variante care vin la primul gând. E fix ultima variantă. Mică e pisica ce miroase a cartofi când vine și se înghesuie în pieptul meu - nu pentru că n-ar avea loc, ci pentru că trebuie să stăm cât mai aproape. Mică ești tu, când vii cu ochii de miloagă și te fâstâcești pe lângă mine, uitând complet că tu ești mama și e...
eu, când scriu, sunt cea mai bună versiune a mea.