blogul cu substrat

Bună! Azi a fost o zi bună.  Zilele mele, în ultima vreme, sunt foarte ciudate. Singura constantă e că le simt „vibrația” din momentul în care deschid ochii. În majoritatea timpului e una joasă, dar se mai întâmplă să am puterea, răbdarea și dorința s-o mai ridic puțin pe parcursul celor 16-17 ore.  În foarte rare ocazii, primesc cel mai drag ajutor în elevarea vibrației - care, apropo, habar n-are nici cât de drag, și nici cât de mare îi e ajutorul - și atunci ziua devine din oricum-ar-fi-fost-când-am-deschis-ochii, minunată! Am testat, nu vă mint!  Dar azi nu se prea arată la orizont vreun ajutor drag, așa că am lăsat ziua să curgă prin și pe lângă mine și am descoperit că ea a ales să fie liniștită.  M-am trezit devreme, ca de obicei, am deschis geamul, ca de obicei, dar nu ca de obicei, am adormit la loc pentru că era răcoare și bătea vântul și pisica ce miroase a cartofi s-a pus pe fundul meu și a început să bârâie - am tuns pisica, e mai mică acum și poate sta ...

Puișor, a trecut ziua ta. A noastră.  A fost primul an, din toți cei 26 de până acum, în care n-ai simțit că ziua ta e a ta. Cumva era normal, cumva mă așteptam, dar am sperat până în ultima clipă că voi reuși să (ne) păcălesc și vom simți senzația nepământeană… măcar pentru o clipă. N-a fost să fie de data asta.  Au lipsit niște lucruri de la ziua ta.  A lipsit expoziția pe care toată copilăria n-ai înțeles-o, ba chiar ai fost supărată că a înlocuit toate petrecerile cu baloane și pizza la locul de joacă ce puteau fi. Au lipsit cel puțin doi oameni dragi și importanți. A lipsit ploaia, care și-a cernut picăturile în fiecare an pe la ora 3-4, doar pentru a lăsa loc soarelui de pe la 5 când… începea expoziția.  Totuși, ziua ta a trecut, puișor, iar eu stau aici, neștiind ce să fac cu 26. Să-ți mai zic ce am făcut de la ultima noastră întâlnire? Nu prea multe, sincer. Încă mi-e greu să văd soarele de după nori, luminița de la capătul tunelului și toate celelalte clișee...