Iar am dispărut. Tot simt nevoia s-o fac de vreo două luni încoace. În unele zile mă simt atât de liniștită și tăcută, încât aș vrea să rup orice legătură cu oricine, să-mi iau pisica și să plecăm departe (nu promit că n-o să se întâmple într-un exces de zel). În altele aș vrea să mă înconjor de toți oamenii dragi, să pregătim împreună mese și seri de jocuri și subiecte de bârfe și discuții, să petrecem până „ne uită Dumnezeu”. Iar în alte zile simt ceva cum îmi apasă greu pe piept și ochi. Ca și cum toate durerile și supărările s-au adunat într-un bulgăre imens care uneori mă țintuiește la pat și tot ce pot - și, de altfel, îmi vine - e să plâng înfundat. De vreo două luni încoace, 67 de zile, mai exact, viața mea s-a schimbat…radical. Și nici nu exagerez când spun asta - din păcate. Cum și de ce? Pentru că cineva a decis asta. Iar cineva nu e un singur cineva. Sunt mai mulți cineva care au luat decizii pentru și despre viețile lor fără să țină cont de viețile pe care le...
eu, când scriu, sunt cea mai bună versiune a mea.